O istorie lexicală interesantă şi proprie limbii române a adăugat sensurilor obişnuite ale substantivului neutru radical înţelesul – mai puţin previzibil - de “neologism; termen cult, savant”. Accepţia specială, care apare şi în forma adjectivală a cuvîntului (“expresii radicale”), ca şi în cea adverbială (“a vorbi radical”) nu se găseşte în ediţia din 1975 a Dicţionarului explicativ, dar e înregistrată în volumul al IX-lea din Dicţionarul limbii române (DLR), din acelaşi an; termenul e considerat “depreciativ”, fiindu-i indicată doar forma de feminin plural – radicale –, cu definiţia “cuvinte alese, literare, neologice”. Sensul e mai curînd colocvial, nevehiculat de terminologia lingvistică specifică şi marcat adesea, în scris, de ghilimelele distanţei ironice. În DLR e ilustrat printr-un citat din Viaţa la ţară a lui D. Zamfirescu (“Vrei să chem pe Turică să-ţi mai spuie radicale?”); se menţionează şi expresia a vorbi (pe) radical: “Vorbea foarte frumos pe radical” (Bassarabescu); “şi la mahala se vorbeşte pe radical” (I. Pas). Sensul a fost proiectat o vreme şi asupra derivatului radicalism: “Un discurs al ţăranului, plin de radicalisme, este de cea mai mare originalitate. Radicalismul este o boală şi limba românească a ajuns neînţeleasă” (Radu Ionescu, 1861; în Scrieri alese, Minerva, 1974).

Sînt multe dovezi că la un moment dat cuvîntul a fost folosit foarte frecvent cu acest sens; care a ieşit însă din uz aproape total, persistînd doar în bagajul lexical al generaţiilor mai vîrstnice. Îl întîlnim în publicistica lui G. Călinescu - “Căci am întîlnit oameni cu titluri, intelectuali, profesori etc., care, deşi se exprimau mai radical, arătau acelaşi dispreţ pentru lectură după epoca şcolarităţii” (Cronicile optimistului) – sau în memorialistica lui Sextil Puşcariu: “Doar în mahalalele Bucureştilor şi ale altor oraşe din Vechiul Regat se vorbea «radical