Puţin speriată de privirea poetei reflectând exclusiv rece lumea din jur, ochiul său critic avid oprindu-se doar asupra scenelor de dispreţuit, m-am întrebat unde poate fi zărit, bănuit, plin de compasiune sufletul de care are nevoie pentru a-şi da seama deplin de bucuria de a scrie? Plin de compasiune sufletul, pentru peniţa bătrână, pentru cucoanele trecute, pentru umbrela decolorată şi umbra ei peticită, pentru norul morocănos, apa zăcând, surâsul neglijent şi atâtea altele. Să nu-şi facă un obicei de om nemulţumit cu orice preţ, incapabil să iubească, de vânător nemilos ţintind în vreme ce de undeva din eter un ochi enorm îl priveşte luându-l în cătarea armei. Ce mecanism, totuşi, a făcut ca poeta să-şi aleagă, pentru concursurile la care a câştigat premii şi menţiuni preţioase, un moto mirabil “Ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său?”. Nu ştiu dacă ea are şi un răspuns la întrebare, cineva însă îi face un semn cum că pentru sufletul său omul nu are de dat altceva în schimb, decât întreg sufletul său. (Mihaela Mihai, 17 ani, Râmnicu-Vâlcea) * Din curriculum vitae, pe care un şoticar nu prea de soi vi l-a ataşat la versuri, reiese că eraţi şcolar în Şomcuta Mare cu cinci ani înainte de a vă naşte, dar şi redactor la un cotidian maramureşan cu un an înainte de a vă naşte. Culmea, pe la 3-4 ani făceaţi faţă funcţiei de coordonator marketing şi publicitate la o fimă (poate firmă?) din Cluj, ca să nu mai spunem că tot pe la 3 ani încheiaţi studiile solide la Institul (poate Institutul?) “Phoenix” din Cluj-Napoca, secţia redactor publicitate cu durata de 3 ani! Acum, când înţelegem că nu puteţi avea decât 5 ani şi un pic, ştiţi engleză, aveţi două telefoane-mobil şi scrieţi poezii de dragoste, nu e de mirare că vă mai scapă la calculator niscai greşeli de exprimare cu aspect de bazaconii de-a dreptul. Iată câteva: şi trupu-ţi-mi sunt, tu nu poţi ştii, şi-nce