Muzica este înainte de toate vibraţie: vibraţia aerului în tuburile sonore, vibraţia corzilor, în definitiv, a oricărui corp rezonator. Mai este însă şi vibraţia compozitorului ori a restitutorului, căci fără vibraţie mesajul lor e apă de ploaie, zaţ din erzaţ. A compune sau a interpreta muzica înseamnă în fond să imprimi o strategie propriei vibraţii, să faci ca freamătul fiinţei tale să acceadă la orbite alterne. Nu din idei ori din concepte se naşte muzica autentică. Oricât ar fi ele de netede sau de rotunde, vor isca doar constelaţii sonore dezabuzate, deconectate de la intensitatea experienţelor existenţiale. Celibidache le numea “păduri de plastic”; cu alte cuvinte, vegetaţii luxuriante fără sevă şi fără miresme. De la Schönberg încoace creaţia muzicală a deprins viciul noutăţii cu orice preţ, tânjind după clauza originalităţii în sine. Ce altceva reprezintă dictatura serială la Boulez, răsfăţul stochastic la Xenakis ori nevrozele structurale la Cage şi Morton Feldman dacă nu spectacolul impecabil dar plictisitor, virtuoz dar anost al ideilor şi conceptelor, ce-şi întind umbrele peste ingenuitatea funciară a muzicii aidoma unui blestem tainic şi fecund? Fireşte că un compozitor trebuie să mustească de idei reavăne şi, de ce nu, chiar explozive, să fie îmbibat de experienţa intra- şi extra-muzicală a predecesorilor, dar informaţia, oricât de apetisantă, nu se cade să fie doar ingerată, ci, mai ales, digerată, în aşa fel încât, fie ideea ori conceptul, fie setea de inedit sau foamea de insolit să se coaguleze în energii ce întreţin vibraţia. Componistica românească pare a fi învăţat să dea glas unei atari vibraţii. Dacă în deceniile 6-7 morbul formalizărilor săţioase (explicabil prin tentaţia “fructului oprit” consecutivă epocii staliniste) pusese stăpânire cu frenezie pe condeiele cele mai destoinice, treptat spaţiul expresiei sonore s-a extins şi s-a destins, d