Nu înţeleg socotelile mioape ale colegilor noştri de breaslă care şi-au băgat în cap că ar avea ceva de cîştigat dacă Adevărul şi-ar pierde audienţa. Unii dintre cei care fac bătături la creier “săpînd” credibilitatea acestui ziar sînt teleghidaţi. Nu-i numesc din silă, dar şi pentru că n-ar ajuta la nimic dacă aş face-o. Dacă nici în această lună a anului mass-mediatizanţii care se complac într-un asemenea rol dezonorant nu se leapădă de slugărnicie, ci năduşesc încercînd să treacă drept independenţI, ar fi o prostie să cred că i-ar mai putea vindeca un ghiont din presă.

Pentru cei care am lucrat în presă pînă în '89, această lună ar trebui să fie una a tuturor coşmarurilor. Şi pentru cei care scriau articole omagiale, dar şi pentru cei ce rezistau sugestiilor sau ordinelor de a tămîia măcar puţin perechea prezidenţială. În ianuarie, toată Casa Scînteii căpăta un aer lugubru. Ziarele, revistele înmormîntau număr după număr, iar întrebarea care se auzea pe culoare era “Voi aţi mai băgat şi altceva?” Chiar şi tovarăşii de nădejde se aferau cu o gravitate chinuită, de parcă treceau printr-o criză de indigestie. Cînd ziarele apăreau “la roşu” pînă şi cerneala tipografică putea fi bănuită de intenţii subversive. Titlurile nu erau niciodată suficient de mari şi nici destul de “angajante”. Şi nu vibrau cît trebuie. Am vorbit după '90 cu ziarişti de la cotidiane care îmi spuneau că erau învinuiţi de suficienţă şi de atitudine “şablonardă” pentru că nu mai ştiau ce să inventeze pentru glorificarea tovarăşilor şi asta acordînd atenţia cuvenită dozajului care trebuia să diferenţieze Cabinetul 1 de Cabinetul 2, dar fără să deranjeze Cabinetul 2. Anumite epitete, dintre cele obligatorii, nu puteau fi folosite decît pentru Cabinetul 1. Lingătoria era măsurată cu tirizia de tot felul de nulităţi care îşi închipuiau că fac marea politică a ţării dîndu-le peste degete rîndaşil