Ca şi ţărăniştii pe când se aflau la guvernare, UDMR-ul piere pe propria-i limbă. Rolul dezamăgitor — şi pe alocuri nefast — jucat în ultimii doi ani de către această formaţiune politică nu mai constituie o surpriză. Nu am în vedere aberaţiile puse în cârca ungurilor de partizanii „României Mari” şi nici reproşurile aduse, cu pseudonim sau nu, de diverşi „patrioţi”. Devenit o simplă anexă a impulsurilor dictatoriale pesediste, UDMR-ul nu are nici măcar satisfacţia de a fi atins scopurile pentru care-şi vânduse sufletul. În schimb, a fost cel mai fidel aliat într-o serie de acte cu iz autoritarist trecute prin parlament cu viteza acceleratului.

Paradoxal, UDMR-ul începe să intre în disoluţie după o perioadă de aparente succese neîntrerupte. Practic, el a gravitat în sfera puterii timp de şase ani, mai mult decât oricare alt partid postdecembrist. Faptul că acum UDMR-ul nu are miniştri e doar o chestiune tehnică. În practica politică de zi cu zi, el a fost aliatul necondiţionat al celor ce deţineau puterea. Spunând „necondiţionat”, nu acuz, ci fac un elogiu UDMR-ului: el s-a dovedit singurul partid din România capabil să-şi respecte cuvântul şi angajamentele luate.

Dar ceea ce, văzut dinafară, pare o grupare prosperă, privit dinăuntru e un măr invadat de viermele discordiei. O echipă tânără şi sistematic ţinută departe de punctele de decizie, a găsit de cuviinţă să iasă la atac. Beneficiind de sprijinul controversatului episcop Tökes, tinerii lupi sunt la un pas de a provoca o sciziune de proporţii în partid. Lucrurile stau cum nu se poate mai prost, pentru că un proiect politic de ultimă oră al PSD-ului, gândit iniţial anti-Iliescu, are toate şansele să fie şi unul anti-UDMR. E vorba despre ideea votului uninominal pentru Senat.

Calculul aritimetic arată că UDMR-ul poate pierde procente substanţiale şi că există riscul de-a nu mai prinde Senatul