Nimic din ceea ce este uman (adică apare pe sticlă) nu ne poate fi străin; iar dacă aţi deschis televizorul măcar o dată pe lună, măcar la un film, la întîmplare, nu se poate să nu ştiţi despre ce vorbesc. Fucking, adică, aşa cum suna o traducere, pe mă-sa . E cam vulgar, da' mulţi. Aşa că nu vă mai revoltaţi degeaba! Să trecem însă peste aceste convenţii preliminare şi total desuete pentru ca să ajungem la problemă. Problema mea. Ea a început în urmă cu cîteva seri cînd, urmărind unul dintre filmele noastre cele de toate zilele, mi-a atras atenţia un fucking mai aparte, ieşit brusc în evidenţă din seria monotonă a sinonimelor: fucking fuck (vrînd să însemne, din cîte se putea înţelege din context, pe bune). Ei, m-am gîndit eu în sinea mea, nici fuck nu mai e ce-a fost pe vremea mea; acum trebuie să fie fucking fuck ca să priceapă lumea că e pe bune, e de-adevăratelea, adică nu aşa, vorbă-n vînt, ce mai, pricepeţi ce vreau să zic! Acest straniu pleonasm mi-a deschis însă ochii: fucking nu mai este de mult ceea ce mintea noastră perversă îşi imaginează încă, ci cu totul altceva, mai profund şi mai nobil, într-un fel. Este un soi de particulă ontologică, de esse metafizic, dar fără metafizică: el dă greutate lucrului, îl face să fie cu adevărat ceea ce este, adică demn de luat în consideraţie: it's fucking true, man! Bine, bine, dar de ce a ajuns taman mult prea omenescul fucking să joace acest rol semantic complex şi subtil? În lumea coerentă a cuvintelor nimic nu este întîmplător, aşa că trebuie să existe o explicaţie
şi în acest caz. Primul lucru care îţi vine în minte este de-a dreptul denotativ: în sensul său etimologic, ca să spunem aşa, fucking te trimite la un act de posedare. Am putea spune deci că este - sau merită a fi - doar ceea ce face - sau poate să facă - obiectul unei posedări mentale, simbolice: fucking ceva scoate acel ceva din virtua
