Am văzut de curînd la televizor (pe TVR 1) un film din 1995 al lui John N. Smith, cu Michelle Pfeiffer în rolul principal, intitulat, nu ştiu de ce, Dangerous Minds (Minţi periculoase). E vorba despre o profesoară ajunsă prin hazard să predea la o “clasă specială”. Sînt copii din medii defavorizate, majoritatea negri, spanioli sau mexicani, care şi-au alungat, rînd pe rînd, profesorii, incapabili să-i aducă la o minimă disciplină, darămite la un minim efort de a învăţa. Nu sînt handicapaţi, din contra, dar lipsa de educaţie, mediul familial şi o politică şcolară incompetentă fac din ei clienţii bandelor de droguri sau ai mafiilor locale. Sigur, ideea pedagogică de la baza filmului e cît se poate de naivă, ba chiar riscantă: neascultătorii adolescenţi pot fi recuperaţi. În realitate, din nefericire, acest lucru nu se întîmplă. Decît cu foarte puţini dintre ei. Dar, chiar şi pentru aceştia cîţiva, şi tot merită bătaia de cap a unei profesoare precum cea din film, decisă să-i cîştige şi să-i determine a-şi sfîrşi studiile. În aşa fel, încît, la capătul unui an, nu numai să nu fie alungată ca predecesorii ei, dar rugată să rămînă.

Altceva mi s-a părut extrem de interesant în film: metoda prin care profesoara înţelege să-i captiveze, să-i motiveze şi să-i formeze pe copii. Ea le predă, pur şi simplu, poezie. Din Bob Dylan sau din Dylan Thomas, nu contează. Îi pune să citească. Le explică vocabularul sau metaforele. Vrea să vadă ce pricep ei înşişi. Nu ocoleşte o anume “actualizare” a comentariului: le atrage, de pildă, atenţia că, în anii '60 ai secolului trecut, un poet nu putea scrie în clar că e consumator de droguri şi era silit să adopte un cod. Nu numai că nu le ascunde faptul că poetul se droga el însuşi, dar foloseşte, vai, competenţa copiilor în acest domeniu ca să-i îndrume spre descifrarea unor sensuri. Poezia le apare, în acest fel, legată de însăşi viaţ