Adjudecată cu un oarecare simplism, sintagma recentă "diplomaţie culturală" nu permite în suficientă măsură o înţelegere justă a procesului pe care îl implică (re)lansarea la apă a bunurilor spirituale şi intelectuale româneşti, după deceniile de mistificare comunistă. Dacă în domeniul relaţiilor internaţionale, între state, diplomaţia îşi are un sens bine determinat şi validat istoric, cînd ne aflăm pe teritoriul culturii el îşi pierde, cred, relevanţa. Aici ar trebui recurs de la bun început la termeni mai "tari", mai direcţi care să indice limpede faptul că, asemenea reintegrării noastre politice în lume, cea culturală presupune cel puţin în aceeaşi măsură strategie, viziune, proiect. O ofensivă sui generis (în afara oricărui dirijism sau centralism ideologic) pornită din conştiinta faptului că avem de stabilit o comunicare cu lumea străină; de intrat în dialog cu ea; de asigurat un schimb constant de experienţe şi valori. Ca semn al unei prezenţe pertinente. Am folosit acest pretext terminologic pentru a sublinia discrepanţa notabilă existentă între forma actuală a prestaţiei culturale româneşti în străinătate şi felul cum ar trebui ea să se manifeste dacă termenii în discuţie ar fi percepuţi mai complex şi nuanţat. Să o luăm pe rînd. Plecînd de la premisa inevitabilă că, în aglomeraţia globalizată şi profund diversificată din ziua de azi, o ţară nu se poate lipsi, spre a-şi face auzită vocea, de un cartier general instalat pe un teritoriu străin, care să administreze prezenţa respectivă, noi putem cita doar cîteva (prea puţine!) centre culturale, în unele importante oraşe din Europa şi de peste Ocean, care însă nici ele nu fac sau nu au posibilitatea să facă prea mult pentru o veritabilă impunere într-un alt spaţiu. În general, aici se bifează activităţi punctuale (mai mult sau mai puţin frecvente, izbutite sau reprezentative, preponderent artistice şi pr