Ipoteza scandaloasă de la care pleacă acest articol afirmă că implicarea parlamentarilor în afaceri, în Consilii de Administraţie (CA) şi folosirea influenţei politice în aceste afaceri este cel mai raţional şi cel mai probabil comportament. Şi doar plecînd de la această idee poate fi limitat fenomenul. Să aplicăm una dintre cele mai cunoscute teorii pe care modernitatea filozofică a dat-o: alegerea raţională. Omul politic se vede pus în faţa opţiunii de a intra într-un CA. Are de cîştigat bani mulţi, comparativ chiar cu salariul de deputat. Aceşti bani îi asigură posibilitatea de a cotiza la fondurile de partid, deci să supravieţuiască în sistem. Există şansa să piardă ceva? Nu. Pentru că: a) legea nu îl obligă să îşi declare apartenenţa la CA; b) chiar dacă un ziarist descoperă acest lucru, tot nu există sancţiuni legale; c) chiar dacă ar exista asemenea sancţiuni, parlamentarul se bucură de imunitate parlamentară; d) chiar dacă nu ar exista imunitatea parlamentară, s-ar aplica imunitatea de facto pentru oamenii puterii, pe care poliţiştii şi procurorii au înţeles-o de mult. Deci sancţiunile legale sînt puţin probabile. Mai există trei feluri de posibile sancţiuni: cele politice, expunerea la ruşinea publică şi cele venite dinspre propria conştiinţă. Electoratul românesc este ineficient pe post de controlor şi asta nu numai din cauza votului pe liste, ci pentru că simplul control nu se poate efectua în absenţa informaţiei şi interesului. Publicul nu a auzit sau a auzit vag de Sandu Alecu, Filip Georgescu, Nelu Pujină sau Gheorghe Suditu, cîţiva dintre parlamentarii PSD chestionaţi de Adevărul şi Evenimentul zilei săptămîna trecută. Iar dacă ar auzi totuşi, publicul ar afla din presa locală că aceştia sînt oameni cinstiţi care dau de muncă populaţiei. Presa locală este aproape în totalitate controlată politic, iar audienţa ei însumată e mai mare decît a prese