Îmi închipui că mai toată lumea a avut de a face, în prima copilărie, cu o întrebare care dă întreaga măsură a imbecilităţii adulte: "Pe cine iubeşti mai mult? Pe mama sau pe tata?". Venită de la musafiri întîmplători, de la mătuşi zaharisite şi unchi onctuoşi, ba uneori chiar de la părinţii dornici să demonstreze discernămîntul afectiv al progeniturii sau talentele ei demagogice, întrebarea are un răspuns gata făcut: "pe amîndoi la fel!". Nu că te-ai fi gîndit vreodată să măsori exact lucrurile, nu că ai (sau n-ai) anumite preferinţe. Pur şi simplu vrei să treci onorabil peste această penibilă dilemă şi să te întorci, absolvit, la joacă, sau la tava cu prăjituri. "De partea cui sînteţi? A Uniunii Europene sau a Statelor Unite?" Care va să zică o luăm de la capăt! Trebuie să regăsim ipocrizia inocentă a copilăriei, pentru a nu supăra pe nimeni. Mătuşile şi unchii noştri de la Bruxelles şi de la Washington D.C. se apleacă, parfumaţi, asupra noastră, ne ciupesc tandru de obrăjori şi ne pun dinainte întrebarea fatală: "Cu cine ţii?", "Pe cine iubeşti mai mult?". Zici Bruxelles, acadeaua atlantică s-a dus. Zici Washington, îşi ia zborul acadeaua comunitară. Te decizi, evident, pentru echidistanţă. (Oricum nu ai în mînă, deocamdată, nici una din cele două acadele, ci doar bucăţele tentante din fiecare...). N-aveai de unde şti, în clipa cînd scăpai de silnicul menaj comunist, că va trebui să administrezi abil o complicată poligamie capitalistă. În anii dictaturii, îţi era limpede că te afli în infern şi că, dincolo de cortina de fier, de la Viena la Dublin, de la Oslo la Lisabona, de la Paris la New York, e paradisul. "Dincolo" era teritoriul omogenităţii benefice, în vreme ce "aici" trăiai sufocat, entropic, anulat de omogenitatea compactă a gîndirii de partid. Visai (fără prea multă speranţă) să apuci să te bucuri de valorile "Occidentului" şi cînd spuneai Occide