Înzăpezit la Tulcea, trimit această cronică în condiţii de calamitate. Ninge de trei zile, poliţia te pune să semnezi că părăseşti oraşul pe propria răspundere, fără să soliciţi serviciile pentru care plăteşti taxe (poliţie, salvare, depanare), un abuz posibil şi nepedepsit numai într-o ţară precum aceasta. Totul "cade" în asemenea condiţii: reţele, străzi, servicii. Oamenii singuri se ajută, rudimentar, cu lopeţi şi forţă fizică însumată: scot maşinile de sub nămeţii în care le îngroapă utilajele de deszăpezire (de ce se află maşinile acolo? - pentru că lipsesc spaţiile de parcare din mai toate cartierele patriei, gîndite pentru un "indice de motorizare" socialist). Aprind lămpi ţinute în secret, moştenire de la străbuni nu prea îndepărtaţi, cu acelaşi scepticism cu care nu se aruncă nimic, nici lumînarea din sertar, în ciuda "progresului continuu", de jumătate de secol şi mai bine. Nu protestează cînd se modifică "parametrii" agentului termic, care se livrează în continuare potrivit presupoziţiei că încălzirea globală e de partea "specialiştilor" (în nimic precis) care ţin în viaţă un sistem muribund, pe socoteală bieţilor oameni, cu costuri aberante şi cascadorii în numirile de personal. Aceasta în ce priveşte plîngerile. În schimb, gerul şi viscolul, ninsoarea neaşteptată şi consistentă, Dunărea care mugeşte sub vînt şi impiedică deplasarea vaselor rapide spre Deltă (căci pasagerul, sau "nava clasică", subvenţionată, merge precum restul ţării: o zi - da, o zi - nu), astea fascinează tocmai prin caracterul lor "egalitar". Totul e scufundat sub o aceeaşi platoşă de zăpadă rusească. Culoarea apei împrumută ceva din aceea a oţelului proaspăt tăiat, în secţiune, în rană. Cît despre a merge la Sulina, nici vorbă. Abia poţi vorbi, pe ponton, cu pontonierul: crivăţul îţi taie răsuflarea. Cei cîţiva pescăruşi suficient de curajoşi spre a se legăna pe apă chiar şi î