Cînd mă întîlnesc, întîmplător pe stradă, cu foşti colegi de liceu sau de şcoală generală, foşti vecini cu care mă jucam în spatele blocului, prin gropile din parcare şi aud de cutare că face nuntă sau de cutare care a făcut nuntă astă-vară la Focşani, "de acolo era mireasa", sau de un altul care ar face nuntă, dar n-are suficienţi bani şi a început să strîngă, căci vrea să cheme vreo sută cincizeci de oameni, am un sentiment de inutilitate, impregnat cu o nostalgie confuză de parcă aş fi pierdut mai demult ceva drag şi nu-mi amintesc exact ce. Nu înţeleg care e cauza acelei stări, poate pentru că nunta mi se pare cea mai inutilă şi cea mai serioasă petrecere, în acelaşi timp. Acum mai bine de cinci ani, o verişoară îndepărtată, dintr-un mic oraş de provincie s-a măritat devreme, chiar după absolvirea liceului, pentru că a bătut-o maică-sa la cap că băiatul e bun ("serios, fără vicii... are o mulţime de relaţii, inclusiv la primărie, vrea să se facă poliţist!") şi, în fond, "tu nu te gîndeşti acuma că eşti prea tînără, da' dacă-ţi trece vremea, cine crezi că te mai ia pe tine?!". Fata s-a speriat, mai ales că-şi începuse deja viaţa sexuală cu viitorul poliţist, iar o prietenă îi îndrugase că după acel important moment din viaţa oricărei femei o să pună pe ea cel puţin zece kilograme, apoi s-a uitat în oglindă şi şi-a zis : "N-o să arăt niciodată mai bine ca mireasă decît acuma!" (ţinea morţiş ca pozele de la nunta ei să fie bune de pus în ramă!) aşa că a consimţit. Cuscrii s-au cunoscut la un pahar de vişinată şi au stabit cu cît va contribui fiecare familie pentru fericitul eveniment. În privinţa restaurantului s-au pus de acord încă de la început, deoarece era unul singur mai "select" în tot oraşul, însă au ajuns să se certe cînd s-a pomenit de biserică, căci "popa Tache a botezat-o, el s-o cunune!", dar "toată lumea ştie că popa Tache o ia destul de tare p