Cînd şeful statului a solicitat membrilor marcanţi ai partidului pe care l-a fondat cu ani în urmă şi, prin extensie, întregii elite politice româneşti, să părăsească afacerile pe perioada exercitării unui mandat politic, reacţiile de toate felurile au fost imediate şi vii. Rezonînd perfect cu sufletelul necăjit al românului zdrobit de tranziţia spre capitalism condusă măiastru de la Bucureşti, cum numai el ştie să o facă, preşedintele a stîrnit satisfacţii în România profundă. În general, însă, cei vizaţi nu au fost deloc entuziasmaţi. Indiferent de resorturile care l-au împins pe venerabilul om politic să ceară public acest lucru (pot fi psihologice sau politice, ideologice sau morale - nu ştim şi nici nu are, în definitiv, mare importantţă) subiectul merită discutat, atît în general cît şi în contextul României începutului de an 2003. Într-o perspectivă generală, cred că o asemenea solicitare nu este nici corectă şi nici utilă. Capitalismul şi democraţia liberală se presupun, se susţin, se întrepătrund. Oamenii de afaceri-politicieni, ca şi politicienii-oameni de afaceri, sînt prezenţe normale în toate capitalele lumii occidentale şi nu sînt în nici un caz creaturi îngrozitoare care sug sîngele poporului. A exersa puterea politică nu mi se pare de la început şi în mod fundamental incompatibil cu exersarea puterii economice. În plus, cine altcineva se poate simţi mai responsabil faţă de o cetate decît cel care are o avere acolo? Mai mult, eficienţa demersului politic, atît de birocratizat în circumstanţe democratice, se poate origina numai în îndrăzneală şi imaginaţia unora care au reuşit în competiţia liberă, deschisă, a pieţei. Îmi vin în minte o mulţime de exemple pozitive în acest sens, dar poate că cel mai evident este thatcherismul; Marea Britanie a renăscut cu forţa sub "doamna de fier" pentru că întregul management al treburilor publice a fost încred