La ora cînd scriu, agenţiile de ştiri comentează demonstraţiile împotriva războiului din Irak, iar analiştii examinează şansele unui acord franco-american, rănite de un prea nervos schimb de replici. La ora cînd veţi citi aceste rînduri, s-ar putea fie ca dl Blix să-şi fi reluat cercetările, fie ca Saddam să-şi fi luat tălpăşiţa, fie ca Americii să i se fi făcut lehamite de el. Greu de crezut! Scenarii ar mai fi, cel mai grav rămîne acela al confruntării armate. Războiul este un lucru teribil, dar, vai, uneori rămîne ultima soluţie împotriva unor atrocităţi şi mai mari. Argumentele anti-Saddam sînt ştiute - masacrarea kurzilor din nord şi a arabilor şiiţi de la gurile Tigrului şi Eufratului, armele de distrugere în masă, finanţarea teroriştilor. Argumentele pacifiştilor (informaţi sau nu) sînt incomplete. Adrian Severin vorbea, de pildă, despre catastrofa socială ce ar urma prăbuşirii guvernului de la Bagdad. Exemplele Serbiei sau Afganistanului nu-i confirmă temerile, ca să nu mai vorbesc de renaşterea postbelică a Japoniei, guvernată de generalul MacArthur, care i-a rescris şi constituţia. Mai mult (ştiu că sună cinic), tolerarea acestui regim agresiv este mai păguboasă chiar decît un război. În primul rînd pentru irakieni. Propaganda a populat străzile cu milioane de voluntari mustăcioşi care bat pas de defilare privindu-şi şeful cu ochi umezi. Experienţa "Furtunii din Deşert", cînd vitejii s-au predat cu sutele de mii, spune însă multe despre spiritul lor de sacrificiu. Grăitoare sînt şi revoltele izbucnite în nordul şi sudul ţării. Saddam le-a înecat ieri în sînge, iar azi, manifestanţii vor parcă să condamne Irakul la repetarea acestor episoade sinistre. Poate fără să-şi dea seama. Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece. Aşa cum există irakieni care nu mai vor dictatura socialismului Baath, există şi din aceia pentru care libertatea este cedarea definitivă în