Relatările destul de numeroase din ultima vreme privind isprăvile cinegetice ale unor înalte personaje din lumea politică mi-au readus în minte un mic dar pătrunzător studiu în care Valentin Pelosse analiza, acum vreo zece ani, resorturile pasiunii nomenclaturii comuniste pentru vînătoare. Studiul se intitula chiar aşa: "De ce merge nomenclatura la vînătoare?" şi a apărut în numărul 55 din 1992 al revistei Communications, număr cu tema "L'Est: les mythes et les restes". Că vînătoarea reprezenta una din distracţiile favorite ale nomenclaturii era un lucru ştiut, deşi de regulă această zonă a vieţii înalţilor funcţionari de partid ţinea de categoria privilegiilor ce trebuiau protejate de curiozitatea poporului muncitor. Unii lideri (Ceauşescu, spre exemplu) au preferat vizibilitatea, considerînd - nu fără temei - că mediatizarea performanţelor lor cinegetice contribuia la consolidarea mitului personal. Altfel, numeroase mărturii din interiorul sistemului arată cît de răspîndită ajunsese vînătoarea, atît la vîrf cît şi în eşaloanele inferioare. Pelosse citează nişte amintiri ale lui Alexandr Şelepin, apărute în 1991, unde e descrisă o zi din viaţa lui Leonid Ilici Brejnev, la doi ani după ce îi luase locul lui Hruşciov. Liderul sovietic se scula la ora 10, lua micul dejun la 11, lua cunoştinţă de rapoarte şi documente care îi erau citite cu voce tare pînă la orele 14, urmau dejunul, siesta, iar de la orele 17 Brejnev mergea adeseori la vînătoare, de unde se întorcea către zece seara, se uita la un film şi se culca după miezul nopţii. Pasiunea pentru vînătoare o moştenise de la Hruşciov, iar cea pentru filme, probabil, de la Stalin. Interesant e faptul că, în dorinţa de a legitima o ocupaţie deloc proletară, ideologii partidului au confecţionat încă din 1924 biografii ale părintelui sovietelor în care apărea şi motivul tematic "Lenin la vînătoare". Faptul nu pare