Carol al II-lea, fost rege al României şi mare consumator de filme în viaţa lui privată, a ajuns săptămîna trecută vedetă pe televiziunile româneşti, odată cu reîntoarcerea sa postumă acasă - postură care l-ar fi bucurat pe deplin, probabil, dar la care, cred, ar fi renunţat bucuros dacă ar fi ştiut că preţul pentru această bruscă şi spectaculoasă popularitate va fi despărţirea de iubirea vieţii lui, duduia Elena. În fine. Surprizele s-au ţinut lanţ în viaţa acestui om şi, cum se vede, verigi s-au mai adăugat lanţului şi după moarte. Fără ştirea sau voia lui, Carol al II-lea a intrat într-o istorie cu antecedente notabile. În condiţii mult discutate săptămîna trecută, fostul rege Carol al II-lea a murit în Portugalia pe 3 aprilie 1953, iar pe 7 aprilie au avut loc funeraliile. În chiar acele zile, ceva mai la nord, insula britanică era în fierbere mare, spre capătul unui doliu prelungit început cu moartea regelui George al VI-lea, pe 6 februarie 1952. Londra şi lumea britanică se pregăteau pentru încoronarea reginei Elizabeth. Se ajunsese aici printr-o complicată afacere a familiei - la naşterea ei, Elizabeth nu purta umbra coroanei pe capu-i blond, pentru că nu tatăl său era moştenitorul tronului. O poveste totuşi simplă, pentru că unchiul viitoarei regine şi legiuitul moştenitor, Edward al VIII-lea, abdicase din dragoste pentru o americancă, trimiţîndu-l astfel în istorie pe fratele său. Şi a venit ziua de 2 iunie 1953: adusă în caleaşca regală la catedrala Westminster, prinţesa Elizabeth devenea regină, la capătul unui ritual în care vocile corului şi camerele tv aduceau regalitatea engleză într-o modernitate frumos legată de tradiţie. Istoria evenimentului cuprinde detalii de negîndit cu decenii înainte. De exemplu, specialiştii în televiziune şi cinematografie repetaseră evenimentul cu săptămîni înainte, pentru a seta corect gama de culori a aparaturii; a