Cred că diplomaţia culturală e vîrful aisbergului. O pregătesc şi ghidează eforturi de zi cu zi, prestate firesc, de ne-diplomaţi. În cazul nostru asemenea eforturi ar cuprinde ca aspecte principale: contactul cu focarele în care se transmite cultura trecută, se practică cultura prezentă şi se pun bazele culturii viitoare în şcolile, universităţile sau institutele de cercetare ale altor ţări; contactul cu publicul larg al cît mai multor spaţii culturale prin expoziţii, spectacole, traduceri de literatură artistică, ştiinţifică sau tehnică, jurnalism cultural practicat în afara ţării cu regularitatea neostentativă care asigură adevărata vizibilitate, sau prin comercializarea în afara ţării a produselor culturale care pot traversa bariera limbii; contactul cu minorităţile româneşti din diferite ţări pentru a le ajuta să menţină sau chiar să încorporeze noi elemente româneşti în identitatea lor culturală de grup. Contactul cu şcoli din alte ţări depinde în cea mai mare măsură de iniţiative şi ocazii locale. Îl pot stabili profesorii, directorii de şcoală şi elevii înşişi, mai ales în cazul în care dispun de acces la Internet, cu posibilităţile lui de informare şi comunicare rapidă. Cînd şcoala nu oferă acces direct la Internet prin aparate proprii, li se pot asigura copiilor abonamente la centrele de computere puse la îndemîna publicului, care există acum pretutindeni. Şcolile pot de altfel intra în tratative directe cu asemenea centre spre a obţine anume înlesniri, abonamente, profitabile pe termen lung deopotrivă celor care asigură servicii electronice şi celor care vor să deschidă perspective noi elevilor lor. Combinată cu relaţiile colegiale ale părinţilor sau profesorilor, corespondenţa electronică între elevi sau între clase paralele din şcoli româneşti şi străine poate pregăti excursii reciproce în care, prin efort conjugat şi planificat, copiii adună bani