La Chişinău, participanţii la marea zi a luptei pentru pace strigau "Jos mîinile de pe Irak", în ruseşte. Ar fi destul de simplu dacă s-ar putea dovedi că protestele împotriva războiului de duminică sînt opera stîngii, plătite, eventual, de ruşi. Ar trebui să-l înregimentăm în această categorie pe scriitorul britanic John Le Carré ("mirosul rînced al fariseismului învăluie America, amintind de cele mai rele ceasuri ale Imperiului Britanic şi mi-e ruşine cînd îl aud pe prim-ministrul ţării mele justificînd, prin sofismele onctuoase demne de premiantul clasei, o expediţie colonială", Le Monde, 19-20 febr. 2003), pe 80% dintre locuitorii Franţei, de astă dată de acord cu preşedintele lor de dreapta Jacques Chirac ("Spre deosebire de multele demonstraţii văzute aici împotriva guvernului sau împotriva politicilor guvernamentale, aceasta a fost una în care guvernul nu a fost pe stradă, dar ar fi putut fi, pentru că toată lumea era pe aceeaşi lungime de undă cu el" - Jim Bittermann, CNN). E greu de presupus că ruşii mai au destui bani pentru propagandă ca să plătească logistica pentru ieşirea în stradă a trei milioane de italieni. În Statele Unite, combatanţilor din Vietnam şi vedetelor de la Hollywood li s-au adăugat personalităţi ale partidului republican. Ar fi şi mai simplu dacă s-ar putea spune că partizanii războiului sînt o coaliţie între magnaţii petrolului şi conservatorii fanatici. E greu să-i găseşti în această tipologie un loc liderului partidului laburist britanic, Tony Blair. Nu se ştie de ce, participanţii la proteste nu au avut în vedere declaraţiile belicoase ale Coreei de Nord. Lupta pentru pace are şi ea favoriţii şi marginalii ei. Nici preşedintele american, nici echipa care îl susţine nu au reuşit să pledeze, în mod convingător, cauza războiului. În absenţa unor dovezi categorice, faciesul apocaliptic încruntat, tonul de misionar al lui Bush f