interviu cu Giovanna MELANDRI, deputat în Parlamentul Italian Cînd am ajuns prima dată la Roma, în 1994, prin oraş erau multe afişe şi panouri ale unei tinere candidate de centru-stînga: 32 de ani, absolventă a Facultăţii de Economie, activistă în Legambiente (un ONG care se ocupă de probleme de mediu şi de cultură - organizează, de pildă, în fiecare an o zi cînd sînt deschise muzee şi monumente de artă care în restul anului stau închise, din lipsă de fonduri), participantă la Conferinţele de la Bergen şi Rio de Janeiro (1992), editoare a versiunii italiene a World Watch Magazine. În martie 1994 a fost aleasă pentru prima oară deputată, iar între 1998-2001 a fost ministru al Bunurilor şi Activităţilor Culturale în guvernul italian. Ministeriatul său s-a caracterizat prin cîteva reforme instituţionale şi legislative care au sporit accesul la uriaşul patrimoniu cultural al Italiei şi au reorganizat modul de finanţare şi de gestionare a bunurilor culturale. Într-o ţară precum Italia, unde Ministerul Bunurilor Culturale are de gestionat 60% din patrimoniul mondial UNESCO, să reformezi o asemenea structură nu e deloc la îndemîna oricui. Pe lîngă asta, a schimbat imaginea ministerului şi prin tinereţea, farmecul şi naturaleţea sa. (M. V.)

În timpul mandatului dumneavoastră, Italia a cunoscut, după cum spuneaţi într-un raport, o "creştere a cererii de cultură". Cum vă explicaţi faptul că, pentru multă vreme, Italia a fost mai puţin interesată de difuzarea sistematică, prin politici "agresive", a marilor sale valori culturale? Din inerţie şi dintr-o lipsă de voinţă politică, nu culturală, Italia s-a mulţumit timp de decenii să stea "aşezată", inertă, pe extraordinarul său patrimoniu de artă şi cultură pe care mileniile i l-au transmis. A fost o opţiune prostească şi mioapă. Pe de o parte pentru că din cauza acestei delăsări mii de mărturii ale artei şi culturii n