Prima oară cînd am auzit de diplomaţie culturală a fost după decembrie '89, la Institutul Suedez unde încercam să învăţăm cum să structurăm Fundaţia Culturală Română de acum. Distinşi funcţionari ne vorbeau de strategie şi "policy", ne aruncau pe masă dicţionare, antologii, albume, istorii, serii cu scriitori suedezi traduşi în cîteva limbi pe banii Institutului, ne vorbeau de public relations şi imagine, de o promovare sistematică şi pe termen lung, de tradiţie şi perseverenţă în realizarea proiectelor majore. Ceea ce funcţionarii suedezi uitaseră să ne spună era cine sînt cei care fac diplomaţie culturală, cine determină proiectele şi cine le produce, cu ce mentalitate, care era procentul de "diplomaţie" şi care de "cultură" în formula lor de succes. Înapoi acasă, modelul putea fi preluat, dar rezultatul e încă departe de cel suedez. După cîţiva ani în care am putut vedea de aproape cum se face diplomaţia culturală, fie în ţară, fie în străinătate, continuu să cred că nu de oameni de cultură ducem lipsă. Nu ştiu ca Institutul Suedez, Goethe, Polonez, British Council, Centrul Cultural Maghiar sau Alliance Française să aibă ca directori ai centrelor lor din lume academicieni sau scriitori reputaţi, regizori sau critici de artă. Au însă diplomaţi emancipaţi, lipsiţi de complexe, buni cunoscători şi iubitori ai culturii în care sînt trimişi şi ai celei din care vin, degajaţi, cu bune maniere şi simţ al comunicării, eleganţi, relaxaţi, simpatici, decenţi, modeşti fără să fie provinciali, dornici să exploreze lumea în care sînt trimişi, să cunoască cercurile artistice, politice sau de afaceri, fenomenul cultural din ţara respectivă. Iar în spatele lor mai e nevoie şi de o susţinere reală din partea instituţiilor statului, de un buget confortabil şi o ofertă valabilă. Cunosc astfel de diplomaţi români exemplari în America, şi la Washington şi la New York, ştiu bun