M-a bătut norocul şi am prins, nu ştiu exact pe unde, dar precis într-o duminică, la o antologie a humorului, primul episod din "Tanţa şi Costel"-ul de pe vremuri, ăl mai bun, ăla cînd, în gară la Babadag, el aşteaptă trenul de Medgidia, ea trenul de Lehliu, că aşa-i în viaţă. Din o sută de grame vorbe, opt "mici" ("maiestre, vezi cum îi faci, că altfel ţi-i dau la remaiat"), două halbe şi un ţap, cei doi ajung să-şi spună "tu" şi să pună la cale o nuntă, fixînd şi meniul festivităţii, şi invitaţii - numai ai ei, căci el e orfan -, comunitatea de gînd şi simţire stabilindu-se firesc pe baza meseriilor consonante, el la ORACA, ea la Alimentara. Lovitura finală, clipa cînd ea pleacă şi el îşi dă seama că n-a întrebat-o cum o cheamă (deşi ajunsese să-i explice că pentru nuntă e obligatorie o analiză Wassermann, căci "în ultimă instanţă, Wassermann-ul e esenţa!"), momentul acela e "curat criminal" şi la '83, şi la '93, şi în 2003. Bucata rezistă bine. Rapiditatea cu care se cade în vidul sufletesc prin aglomerarea stereotipiilor de limbaj, născute dintr-o sănătoasă tîmpire a minţii, dă încă vertij, ba chiar ne fixează în timp: prostia de azi nu e de ieri, de alaltăieri, din tranziţie, ci vine de hăt departe, nu e cazul să disperăm... Băieşu - unul din cei mai îndreptăţiţi colaboratori la un etern şi fascinant "Dictionnaire roumain de la bêtise*" - lucrează, aude, inventează într-o mecanică evident maziliană. Proştii lui nu sînt atît de elaboraţi artistic, "psihic şi fizic, Gogule", dar au o violenţă a mitocăniei, o nesimţire la aparenţe, o neruşinare a esenţei care, cu toatele, îi fac să funcţioneze, etic şi estetic, la zi şi de-a pururi. Pe urmă sînt aceşti doi monştri ai populismului sentimental, Cotescu şi Coca Andronescu, care găsesc accente de asemenea "criminale" pentru fiecare vorbuliţă, gest şi gestaţie a observaţiei. Tanţa posedă şarmul degeţelelor cu ca