Emil Constantinescu a renuntat pe nepusa-masa sa mai candideze in 2000, lasand cu gura cascata nu doar fortele politice care se bizuiau neconditionat pe el si un electorat care s-a simtit lasat in voia sortii, ci chiar pe apropiatii lui: un fost consilier (de regasit azi in AP) povestea ca a aflat "vestea" de la difuzor, la mare, si i s-a parut o gluma; un fost ministru care ii promite acum ca i se va alatura in AP cu o zestre de 13 filiale taraniste, daca nu cu tot PNTCD, a aflat "bomba" de la functionarii ministeriali buluciti bezmetic in biroul sau.
Motivatia gestului de atunci a fost si a ramas confuza, lasand loc multor speculatii, unele incredibile. In discursul sau de adio, din 17 iulie 2000, Emil Constantinescu spunea: "Vreau sa precizez ca nu voi accepta sa conduc nici un partid politic existent sau care s-ar forma in viitor".
Desigur, nimeni nu l-a crezut.
Dar, in fond, nu asta e problema. Ci cata sansa poate fi acordata initiativei recente a fostului presedinte? Ce aduce nou si, mai ales, credibil pe piata politica actuala? Cine sunt cei care s-au alaturat unui asemenea proiect? In ce fel isi va construi structurile? Este sau nu admisibil raportul intre vanitatea personala de a fi "conducator" si interesul Romaniei profunde, asa cum se declara? Nu cumva, cu sau fara intentie, aceasta Actiune Populara va zdrentui si mai mult flancurile opozitiei?
Sunt intrebari pe care experienta nefericita de pana acum ne-a invatat sa ni le punem, nu din rea-credinta, ci din precautie. Si iata ce observam: "Prioritatile Romaniei in anul 2003", textul declaratiilor publice facute de Emil Constantinescu in conferinta de presa din 23 ianuarie, sub forma unei oferte de expertiza - daca am inteles bine -, e o poliloghie arhicunoscuta, chit ca afirma ritos "noi stim care sunt prioritatile Romaniei, care sunt mijloacele etc.". Nu altceva spune actual
