Actualizarile textului clasic in raport cu dominantele cronotopului estetic. Riscuri, clisee, sanse
Privind, acum vreo citeva luni, pe ProTV, microreportajul de la premiera Gaitelor lui Alexandru Kiritescu, pus in scena la Odeon de Alexandru Dabija, m-am trezit din amorteala telejurnalului. Scurta interventie a regizorului, in tonul sau tipic, blazat-provocator, parea sa sugereze ca spectacolul vrea sa fie un soi de raspuns personal – al sau si al echipei – in raport cu apetitul neoacademic-comercial pe care-l dovedeste „publicul-masa“, acela care ia cu asalt vechituri cu reteta sigura, tip Take, Ianke si Cadir. Un interviu recent, luat de Cristina Modreanu in Adevarul literar si artistic, nu numai ca parea sa confirme pasa sceptic-amara a regizorului, ci o prelungea si adincea pe citeva planuri (social, cultural si profesional), stirnindu-le unora mirari sincere, iar altora, dezacorduri ipocrite.
Festivalul National m-a ajutat sa vad spectacolul cu Gaitele, care a avut, cel putin in cazul meu, un efect complex: am iesit din sala cu sentimentul ca demonstratia, daca despre o demonstratie e vorba, e impecabila si, in acelasi timp, inutila. Un soi de dead end, o fundatura: stralucitoare, dar o fundatura, mi-am zis. Apoi am dormit, iar a doua zi lucrurile aveau o cu totul alta infatisare, ordonindu-se in serii ample de intrebari si raspunsuri; sau pur si simplu intrebari. Dabija, stiti probabil, e un excelent organizator de interogatii teatrale. De atunci incoace Gaitele nu inceteaza sa lucreze. De-aia ma pun si eu pe lucrat.
Prima intrebare ar fi: de ce Gaitele? E un text clasicizat, din categoria comediei satirice interbelice, scrisa aproape impecabil, adorata de actori (virstnici, de obicei) fiindca „are roluri“, ca si de publicul trecutel, care-si compara din timp in timp „editiile“ avind-o pe cutare in Aneta Duduleanu sau pe cutare
