Exista trei tipuri de regizori: regizorii de marca, regizorii controversati si ceilalti. In ultimele doua categorii, critica se misca lejer. Semnaleaza, observa, consemneaza, discuta, analizeaza, compara. Mai greu e cu firava trupa de elita. Aici, pe buna dreptate, intra un numar restrins de creatori care, de-a lungul carierei lor, ne-au obisnuit cu spectacole de referinta in raport cu repere estetice, filozofice, sociale, istorice sau chiar politice. De multe ori, productiile au fost atit de elaborate, incit actul secund al exercitiului critic n-a avut forta de a trece dincolo de suprafata, de a ajunge in profunzimea structurii. Criticul onest si aplicat a simtit nevoia de a revedea, de a se intoarce in biblioteca, de a medita serios sau... de a tacea respectuos. Mai relaxata a fost situatia – rara – cind pina si acestor regizori li s-a intimplat ca lucrurile sa nu le iasa cum le-au planuit. Discutia se lanseaza mult mai usor in jurul lor, montarea e mai usor de abordat. Intentiile razbat clar, constructia e solida, accentele – vizibile. Se poate pleca de la toate acestea, iar neimplinirile pot fi tratate drept mici imperfectiuni de redare scenica a gindului dintii. Ceea ce nu e fals si oricum calitatea actului artistic nu scade sub un nivel de invidiat pentru altii, iar marca regizorala este pe deplin recognoscibila.
Ce se petrece insa cind doua montari la rind ale unui astfel de regizor nu intra nicicum in norma? Eh, aici lucrurile se complica! Imi vine greu sa cred pina la capat ca oferta se rezuma la o demonstratie de lucru teatral facut in buna traditie a altui timp sau despre ceva ce reprezinta, in cazul particular al teatrului unde a fost produs, un pas inainte. O radicala schimbare de stil care insa nu propune nimic trebuie sa dea de gindit. In primul rind, din consideratie fata de regizorul in cauza. Si mai ales cind ea apare dupa Saragosa – 6