Isteria starnita in ultimele saptamani in jurul castigului fabulos de la loto arata exact locul in care ne aflam. Patima cu care astfel de jocuri sunt primite si in alte tari mult mai civilizate arata ca la mijloc e o chestiune general-umana. Si asta pentru ca promisiunea castigului este unul dintre miturile modernitatii tarzii pe care o traversam. Toate societatile democratice, mai ales cele ajunse la un stadiu inalt de dezvoltare materiala, promit fericirea cetateanului, ca treapta ultima a bunastarii. E aici un soi de mesianism urban, care inlocuieste entuziasmul spiritual al diverselor mistici, ce a inceput sa dispara. Daca romanii au fost in stare sa creada ca vor castiga bani multi la jocurile de tip piramidal, daca s-au inghesuit in trenurile care mergeau la Cluj din toate colturile tarii, cu banii obtinuti pe apartament, ca sa-i depuna la Caritas, de ce sa nu creada ca vor castiga la loto! In 1920, "Marele Ponzi" a convins 40.000 de americani sa isi investeasca averile in circuitul lui financiar, promitandu-le de 2,5 ori mai multi bani, in termen de 90 de zile. El si-a pacalit clientii ca banii erau investiti in actiunile Uniunii Internationale de Posta, pe care apoi le vindea la un pret mult mai mare in Europa. In realitate, Ponzi investise, pe toata durata sistemului, numai 30 de dolari din cele 15 milioane castigate si facuse platile primilor creduli din banii celorlalti. La noi, poate ca a fost vorba si de o disperare a celor multi, care sperau ca norocul sa poposeasca si pe la ei. Nimeni nu a stat sa se mai gandeasca la valoarea sanselor. Daca in perioada Caritas-ului puterea de cumparare a romanului era mai mare, pe masura ce populatia a saracit, mirajul norocului picat din cer devine singura sansa pentru multi. Faptul ca, de data aceasta, la loto, reportul a fost atat de mare a facut ca foarte multi romani, chiar si cei care nu jucasera niciodata la as