- Editorial - nr. 25 / 6 Februarie, 2003 Arhitectii unificarii Europei nu se multumesc doar cu adunarea statelor componente intr-o federatie. Ei au conceput o lucrare durabila, in care aceasta opera sa fie simtita pe fiecare kilometru patrat al batranului continent. De aici s-a nascut si ideea nu numai de Europa a natiunilor, ci si a regiunilor, pentru a se asigura o mai puternica ancorare in teritoriu a elementului unificator. Cu alte cuvinte, la constituirea noii Europe se lucreaza pe doua paliere. La varf, cu guvernele, ministerele si tot ce tine de institutiile centrale ale statului, iar la baza se incearca crearea de subunitati teritoriale, de marime potrivita, cu putere de reprezentare optima atat la nivel national, cat si european, unitati teritoriale care, in acceptiunea noastra, ar fi judetele sau regiunile. De cativa ani, se deruleaza in Europa actiunea de regionalizare a tarilor membre. Acest lucru s-a petrecut deja in Italia, Marea Britanie si Franta, dar si in Polonia, Cehia si Slovacia. Pana la ora actuala, a fost aprobata in cadrul Consiliului Europei o lista de sase modele de regionalizare, pe baza structurilor existente in tarile membre, ceea ce demonstreaza ca procesul poate fi diferit de la o tara la alta, in functie de structura statului, istoria lui si evolutia socio-economica si culturala. Politica de regionalizare a U.E. se bazeaza pe principiile Cartei Europei a autonomiilor regionale. Regiunile trebuie sa aiba competente proprii, definite prin lege, putere decizionala si administrativa in domeniile lor de competenta, sa dispuna de un executiv propriu si de o adunare reprezentativa, aleasa prin vot universal, direct si indirect. De asemenea, sa aiba dreptul de a participa la cooperarea internationala intre regiuni si de a se asocia pe plan national si international. Trebuie spus, de altfel, ca la nivel european exista deja structuri de