În tradiţia folclorică românească, mai multe surse atestă credinţa în "vămile văzduhului", parte componentă a imaginarului care circumscrie călătoria sufletului după moarte. Îngerii răzvrătiţi sau "dracii", pe care Arhanghelul Gavril îi alungă din cer din porunca lui Dumnezeu, se răspîndesc pe pămînt şi în ape sau rămîn suspendaţi în văzduh, în starea provizorie a unei căderi nedesăvîrşite. Îngerii exilaţi în văzduh "născocesc" vămile dintre cer şi pămînt, care au menirea de a vămui sufletele oamenilor după trecerea pragului tanatic, pentru ca "să nu se strecoare vreun vinovat în rai, ci pe toţi păcătoşii să-i prindă şi să-i trimeată în iad". Intervalul dintre cer şi pămînt se defineşte ca spaţiu de frontieră între împărăţia binelui şi împărăţia răului, între rai şi iad, iar traiectoriile sufletelor se desfăşoară, după moarte, în concordanţă cu logica faptelor bune sau faptelor rele săvîrşite pe parcursul vieţii pămînteşti: "Între cer şi pămînt sînt o mulţime de drumuri nevăzute, pe care sufletele trec spre rai." (cf. Marcel Olinescu, Mitologie românească, p. 366; Simion Florea Marian, Înmormântarea la români, p. 286-287) Vămile sînt construite cu temeinicie ţărănească de către condamnaţii angelici demonizaţi, la fiecare răscruce a drumurilor care duc dinspre pămînt spre cer: ei înfig nişte stîlpi ca la rohatcă, aşază un zaplaz de-a curmezişul drumului, ca să oprească trecerea, şi îşi hotărnicesc vămile acolo. Unele surse descriu şi "uşi de fier", amintesc că vămile sînt foarte depărtate una de alta şi aşezate la o distanţă egală, la fel ca barierele de pe drumurile împărăteşti. După zaplazul vămii se află un rîu, un izvor sau o "apă mare", peste care sufletul trebuie să treacă şi să se spele de păcate. Fragmentele narative antologate stabilesc destul de imprecis numărul vămilor: "Unii zic că şapte, alţii că douăsprezece, dar cei mai mulţi spun că ar fi douăze