Un articol recent din Le Monde discută o problemă asupra căreia bine ar face şi arhitecţii români să mediteze. Pînă la a o expune, să observăm că importantul cotidian francez scrie, ca orice cotidian de talie, des şi grav despre arhitectură. În România nu sînt cotidiene de această ţinută şi, prin urmare, tema arhitecturii este perfect ignorată. Am obosit de cînd tot fac - în gol - observaţia că, în absenţa reflectării critice a strategiilor şi afacerilor urbane, arhitecturale, bazaconiile pe care le băsnesc caricaturile de oameni politici şi de care e plină presa par "evenimente"; or, nu sînt. Treisprezece ani pierduţi, mii de case cacofonice mai tîrziu, se vede cu ochiul liber cît ne costă - mult! - şi această prezenţă, dar şi acea absenţă. Exemplu: am argumentat încă din 1991 ("Disneyland-ul comunist") şi, anul trecut din nou, la BBC, în febra draculiano-sighişoreană, de ce un parc de distracţii trebuie făcut la Bucureşti. Am avut dreptate, dar, fireşte, nimeni nu a ascultat atunci, decît în glumă, pentru că toţi au crezut că aici e loc de decizie politică, nu de studii de fezabilitate şi de ochi de arhitect. Dar să revenim în Le Monde. Cronicarul Frédéric Edelmann citează strategiile statului francez şi ale ordinului arhitecţilor "hexagonali" cu privire la creşterea calităţii actului arhitectural. Aceste strategii sînt urmarea unui fapt îngrijorător, pe care un sondaj din noiembrie 2002 îl relevă: 67% din francezi şi-ar încredinţa concepţia şi construcţia casei unui arhitect; nici nu vreau să ştiu care erau celelalte profesii preferate; în România, pînă la modificarea Legii 50, care acum stipulează obligativitatea asumării de către un arhitect cu drept de semnătură a documentaţiei de arhitectură depuse pentru autorizare, au proiectat ingineri, subingineri, tehnicieni, topometri, ba chiar şi un inginer de construcţii navale (cu toţii şefi de firme de specia