Se întîmplă ceva cu inteligenţa ipocriziei; nu am mai captat de mult o ipocrizie complicată, perfidă, memorabilă. Toate ipocriziile sînt transparente, superficiale, banale. Să fi obosit şi ipocrizia? Să fi îmbătrînit? Să se fi zaharisit? Să o pîndească şi pe ea diabetul? Într-o bună zi va ajunge romanţioasă ca maică-mea în ultimele ei zile, cînd zicea că tot ce a trăit cu tata a fost extraordinar şi nu îndrăzneam s-o contrazic. Se întîmplă ceva şi cu inteligenţa invidiei; de mult nu am mai auzit un om invidios exprimîndu-se cu pudoarea necesară, cu minima teamă că ar putea fi deconspirat. În ultima vreme toţi invidioşii sînt lipsiţi de subtilitate; nici unuia nu-i trece prin minte că e prea transparent şi asta nu face frumos, "nu dă bine". Nici unul nu face vreun efort ca să-şi ascundă invidia într-o oarecare ipocrizie (vezi mai sus). A apărut o grabă prostească în exprimarea, pe faţă, a invidiei. Pe zi ce trece, pînă şi invidia capătă caracteristicile lucrului de mîntuială. Să fi obosit şi ea? Să se fi uzat odată cu circumvoluţiunile, cu plămînii? Se va degrada pînă la sinceritatea tîmpă? Dar şi cu inteligenţa sincerităţii se petrece ceva. Scade şi ea, văzînd cu urechile şi auzind cu ochii. Sinceritatea a devenit un clişeu, trage spre caricatură. Din ce în ce mai mulţi se jură din ce în ce mai uşor că sînt sinceri; e inutil să le atragi atenţia că dacă există un domeniu în care inteligenţa nu suportă jurăminte, acesta este sinceritatea. Ei vor opune rezistenţă: cu ultimele energii, se vor jura că nu sînt ipocriţi, că nu sînt invidioşi şi, deci, trebuie să-i crezi, căci ei nu mai au ce ascunde. Fiindcă au îmbătrînit, fiindcă totul le e clar, fiindcă nu mai pot fi înşelaţi, fiindcă sînt din ce în ce mai inteligenţi şi - supremă sinceritate! - nu le e teamă să se proclame astfel. Sinceritatea, ceas de ceas şi în proporţii de masă, e un exerciţiu tot mai intens d