Tot stînd eu şi gîndindu-mă la ce-aş putea scrie despre destin, numai ce aud, în miez de noapte, la o emisiune televizată uşoară de tot, o frază de rămas-bun mai grea ca un ciocan: "Aveţi grijă, nimic din ce vi se întîmplă nu este întîmplător!". Cînd auzi o asemenea formulă de despărţire din partea unei domnişoare care tocmai interogase o stripteuză pioasă purtînd o cruciuliţă la mînă, te cuprind fiorii: n-o fi mîna aceasta însăşi mîna destinului? Aşa cum o fi ea, lascivă, delicată, însă oţelită? Cum adică nimic din ce se întîmplă nu este întîmplător? Bănuiesc că prezentatoarea voia doar să se deosebească printr-un tic verbal faţă de colegii săi, cu toţii emanînd fraze înţelepte la final de emisie, menite, cică, a ne grava în minte aceste vorbe memorabile, demne de profunda cultură a televiziunilor române şi de tot mai superficiala noastră înţelegere. Dar dacă, pentru o clipă, scoatem fraza din context şi ne gîndim la ce vrea ea să spună, ne dăm seama cu uşurinţă că este formula însăşi a fatalităţii. Sîntem prinşi într-o urzeală care ne scapă, sîntem, cum ar spune filosofii, decişi de altceva, venind din necunoscut şi mergînd, impasibil, spre necunoscut. Destinul nostru e scris din afara noastră, e chiar prescris, noi nu facem, oarecum, decît să contrasemnăm un contract încheiat fără voia noastră, imposibil de modificat, imposibil chiar de încălcat. Oare aceasta să fie gîndirea noastră de oameni postmoderni, iubitori de şi luptători pentru libertate, dacă nu libertatea tuturor, a tuturor împreună (căci nu mai credem de mult în ea...), măcar libertatea noastră, a fiecăruia luat separat şi în sine însuşi? De ce ne-am eliberat oare, în anii, în deceniile şi în secolele din urmă, dacă nu cumva tocmai de fatalitate? Mai sîntem condamnaţi la mîntuire, la fericire, la bunăstare sau, dimpotrivă, la chinuri veşnice, la tristeţe eternă, la trudă pe veci? Întrebări retor