* Valentina Sandu-Dediu, în colaborare cu Antigona Rădulescu, Ştefan Firca, Oana Drăgulinescu, Patricia Firca, Monica Grigore şi Ruxandra Marinescu, Muzica românească între 1944-2000, Editura Muzicală, 2002. Prima parte a sintezei semnate de Valentina Sandu-Dediu - Istorie şi ideologie muzicală: 1944-2000 - este un discurs consacrat reperării distorsiunilor provocate în cîmpul muzicilor academice de ideologia comunistă. Valentina Sandu-Dediu nu este singurul muzicolog care atacă subiectul, dar e cel care o face în maniera cea mai coerentă, comprehensivă şi percutantă; o face situînd muzicile româneşti în contextul muzicilor din perimetrul est-european, observînd similitudinile şi diferenţele de pe traseul devenirii lor şi încercînd să le explice raţiunile. A doua parte - Atitudini stilistice şi opţiuni estetice -, cea mai consistentă a volumului, regrupează ideile în patru capitole: 1. Investigaţii teoretice - fundamente ale unor sisteme componistice, 2. Schiţă asupra tematicii componisticii româneşti. Tradiţiile orale ca surse componistice, 3. Atitudini componistice tradiţionale, moderne, de avangardă, postmoderne şi 4. Tînăra generaţie de compozitori: o perspectivă. Primele trei capitole abordează creaţiile muzicale din trei unghiuri distincte, raportîndu-le totodată la producţiile contemporane ale Europei occidentale. Remarcabil este faptul că, înainte de a se apleca asupra lor, autorul principal (alias V.S.-D.) are ideea de a trece în revistă teoriile generale ale compozitorilor asupra structurilor şi semnificaţiilor muzicii. Aceste teorii încifrează modurile personale de a înţelege muzica - tributare adeseori celor mai noi idei ştiinţifice şi/sau filozofice; în acelaşi timp ele sînt însă şi discursuri de legitimare a propriilor opere, existente sau viitoare. Punînd în faţă, adică la vedere, Valentina Sandu-Dediu avertizează asupra importanţei teoriilor pe