îi spune Creon, regele Tebei, mîniat, lui Tiresias, proroc din Teba Dintre toate forţele pe care le putem, cu toată liniştea, numi "constrîngătoare" (natura, morala - conştiinţa, raţiunea, voinţa etc.) nici una nu e mai înspăimîntătoare decît destinul! Glorioasa lui carieră literară nu e concurată decît de spectaculoasa carieră filosofică. Despre mirarea mea cu privire la cît de (de)mult sîntem noi preocupaţi de această veritabilă problemă, voi încerca să scriu aici în cîteva cuvinte. 1. O cheamă Antigona. Este, vai, fiică din neamul Labdicizilor, poate modelul tuturor destinelor ghinioniste din istorie. Sărmanul ei tată a fost cel care, într-o după-amiază caldă de primăvară, avea să lumineze mintea încordată a unui tînăr doctor vienez şi să încordeze toate minţile culturii care i-au urmat. Însă, înainte, avea să se supună orbeşte cumplitei ursite. Unii filologi competenţi şi într-ale statisticilor au hotărît că Tiresias este, dacă nu cel mai des întîlnit personaj al tragediilor greceşti, unul dintre cele mai des întîlnite, cu certitudine. Este, pentru aceste splendide personaje tragice, ceea ce, pentru splendidele personaje eroice ale epopeilor sau, mult mai tîrziu, pentru personajele lui Platon însuşi, erau preotesele de la Delphi. Cît de îngroziţi trebuia să fim de destin încît să cerem ajutorul prorocilor înainte să plecăm la bătălie, înainte să ne urcăm pe corăbii, pe "încovoiate corăbii", sau înainte să ne urcăm pe tronul vreunei cetăţi? Pînă şi stilistic, el este cel invocat mereu, blestemat mereu, neînţeles niciodată, niciodată influenţat. Nici măcar zeii, acolo unde sînt, nu sînt de vreun ajutor pentru că, e culmea, pînă şi ei se supun necesităţii. Noi, puşi în gardă de exegeţii autorilor lor, ştim că nenorocirea le vine din încercarea permanentă de a se sustrage, de a înşela, pînă la urmă, necesitatea şi asistăm, fără nici un fel de putere, la spect