Lumea e în mîinile instalatorilor, ţiglarilor şi faianţarilor. Numai călugarii cerşetori mai scapă de ei. Cînd le crapă castronaşele, îşi cumpără altele. Toţi ceilalţi trebuie să se încline în faţa Paginilor Aurii. Ştiu că vă aşteptaţi la o lamentaţie suculentă despre urgia care s-a abătut asupra proprietăţilor mele imobile, la detalii sîngeroase despre armături, ţevi zidite şi alte alea de nereparat. Poveşti despre chiuveta străină (a se citi franceză) de la baie care i-a lăsat în năucire pe oameni cu vastă experienţă în ale ţevăriilor; despre toaleta imposibilă, care zace pe prispă, ca un candidat pentru Duchamp Hall of Fame, în aşteptarea unei piese pe care nu o are în stoc nimeni în zonă; despre discursul proprietarului de la Casa Faianţei, care susţine că nimeni dintre cei pe care-i cunoaşte sau din cunoscuţii acestora n-a alunecat vreodată în viaţa lui pe gresia din baie; despre zilele lungi în care îmi rodeam unghiile. Toate acestea s-au întîmplat, e adevărat, dar în ăst timp casele a doi prieteni au luat foc, în două oraşe diferite, la o mie de mile distanţă unul de altul, cauzînd pierderi inestimabile în cărţi de mare valoare şi amintiri personale. Alţi prieteni au avut accidente de maşină sau au descoprit gîlme sau cute în plămînii sau creierii lor. Evident, e mai bine să pierzi din bunuri decît părţi din trup, dar de ce să le pierzi, la o adică, şi de ce să se întîmple asta oamenilor pe care îi ştiu şi la care ţin? Şi ce mai e şi cu instalaţiile astea? Pe vremea cînd aveam un astrolog, îmi povestea că poziţiile stelelor pe cer sînt de vină pentru toate micro-
şi macro-evenimentele vieţii noastre, aşa că, de exemplu, ruperea unui picior aici era însoţită undeva în lumea largă de un cutremur mărişor, dar nu catastrofal. Personal, preferam teoria Clarvăzătorului de Catifea care susţinea că atenţia concentrată asupra a atari lucruri le scoate la i
