Oamenii politici ai tranziţiei mioritice revin într-o versiune laică la parabola sîngeroasei înfruntări dintre cei doi fraţi blestemaţi, Cain şi Abel. Întoarcerea către textele biblice nu are ca unic motiv evlavia, dincolo de luminiscenţa ei pîndeau jilţurile înaltelor dregătorii. De astă dată drama nu s-a mai petrecut pe meleagurile Canaanului, ci în vestita urbe meridională cunoscută sub vanitoasa denumire de Cetatea Eternă. Acolo, în unul dintre somptuoasele palate presărate de-a lungul celor 7 coline, se adunaseră la sfat, sosiţi din toată lumea, membrii puternicei congregaţii numite "Internaţionala Socialistă". În vastul salon se înghesuiau de-a valma militanţi anonimi ai unor partide pe măsură şi personalităţi simandicoase ca locatarul din Downing Street 10, cancelarul Germaniei, premierii unor ţări scandinave printre care, la o cercetare mai atentă, se puteau desluşi siluetele celor doi soli ai socialismului carpato-danubian. Acolada de membru al Internaţionalei Socialiste România, ocrotită de Elysée, o primise curînd după '89, încă înainte de a-şi fi constituit un partid social democrat formal. Omul cel mai direct implicat în această performanţă, vorbitor al unei franceze fără accent şi purtător al unui pulover fără cusur, fusese împins cu trecerea anilor de un destin inexorabil pe cea mai moartă dintre liniile moarte ale politicii tranziţionale. Silueta lui de june-prim fusese ştearsă din memoria Internaţionalei Socialiste. Absent de la
congresul de pe malul Tibrului, către fotoliul lui disponibilizat nu se îndrepta un înlocuitor, ci un cuplu de înlocuitori la fel de intempestivi. Vecinătatea sub stindardul socialismului nu atenuează, ci subliniază deosebirile dintre cei doi. Unul înalt, cărunt, de formaţie jurist, poliglot, deţinător al slujbei de prim-ministru, numit de şeful statului - celălalt rotofei, exponent al unei agresive calviţii de c
