povestea unei clarvăzătoare Aliona vedea aşa cum alţii repară ceasuri sau fac pîine. Vedea, era văzătoare, clarvăzătoare, cum îi spusese singura ei prietenă, o fată înaltă cu ochii verzi, care citea mult. Vedea dintotdeauna, chiar dinainte să vorbească şi să spună primele cuvinte: "Tata o pliecat"; vedea pînă să meargă la şcoală, la Chişinău, ca să înveţe să scrie şi pînă să-l întîlnească pe Vasile, cel care o adusese în România, cu două valize noi şi zeci de bocceluţe făcute pînă în ultima clipă. Au stat trei zile într-un demisol din Piaţa Palatului, unde mirosea a şobolan ud, apoi s-au mutat cu ajutorul unui amic al lui Vasile, şef la Liga Studenţilor, în Hotelul Universal. În casa plină de femei unde crescuse Aliona să vezi era la fel de firesc ca a te trezi dimineaţa, a-ţi căni părul sau a asculta radioul. Ea, maică-sa şi bunică-sa aveau un singur rînd de cărţi soioase, uitate de nevasta ofiţerului care trecuse cu compania prin Mălureni, pe vremea războiului. Seara, cînd bunica Alionei îi aducea apă caldă, ea, făcînd pasienţe cu spatele spre uşă, îi spunea femeii zdravene cu cozi groase, prinse în vîrful capului, să lase apa şi să "mestece" cărţile. Bunica Alionei le mesteca şi apoi le ţinea în palme ca să se aşeze. Doamna spunea că aşa se încălzeau şi începeau să spună adevărul. Ce adevăr? se întreba mai tîrziu bătrîna, spălînd-o pe Aliona în aceeaşi vadră în care îi ducea apă cucoanei cu ochii verzi, subţire şi năbădăioasă cu bărba-su. "Adevăruri de femei" - îşi răspundea tot ea. Dac-o mai iubea ofiţerul (o iubea, se auzea noapte de noapte din camera alăturată), dac-aveau să se întoarcă repede la Brăila, de unde era ea, dacă frate-său (unul Lică) o să scape de concentrare. Aşa dorea ofiţereasa, dar femeia singură cu un copil în braţe care îi găzduia vedea mai limpede: înainte să treacă anul frumoasa chiriaşă avea să se întoarcă singură la Brăila, va pune