Istoria trăită m-a împiedicat, din păcate, să am o autentică întîlnire cu "clasa muncitoare". Sub regimul comunist, ea nu părea o realitate, ci o fantoşă ideologică, programată fie să mărşăluiască salvator prin istorie ca un "detaşament de avangardă", fie să defileze triumfal la 1 Mai sau la 23 August, sub steaguri, portrete şi lozinci. "Clasa muncitoare" pendula operetistic între mitologia "luptei" şi aceea a şantierului etern. Eroină consacrată de film propagandistic, cînd tenebros revendicativă, desfigurată, "lumpen", cînd străluminată mistic de virtuţi supra-omeneşti, muncitorimea ajunsese o schemă, fără legătură cu realitatea zilnică în care trăiam cu toţii, indiferent de "clasa" sau "pătura" din care făceam parte, uniţi de o tristă solidaritate a mizeriei. După 1989, clasa muncitoare s-a reprofilat mediatic ca asociere profesională pentru negocierea propriilor drepturi. Proletarul a devenit sindicalist. Sperietori calificate ale guvernelor, mari regizori de operaţiuni stradale, sindicatele au căpătat aspectul unui soi de VIP colectiv, masiv implicat în scenografia vieţii publice. Raziile minereşti din prima decadă post-revoluţionară nu erau nici ele de natură să mă apropie de "sufletul" muncitoresc. Nici protestele reşiţene, gălăţene, braşovene şi de aiurea, care cereau privatizare fără patroni şi reformă fără restructurare. O emisiune difuzată săptămîna trecută de TVR Cultural a avut, pe acest fundal, efectul unei revelaţii. Horia Patapievici a adunat laolaltă cîteva figuri reprezentative ale revoltei de la Braşov din noiembrie 1987. S-au reconstituit evenimentele, atmosfera, contextul. Personajele reportajului - deopotrivă actori şi povestitori - mi-au apărut ca o sumedenie de portrete impunătoare, în care anvergura interioară şi cuviinţa nepretenţioasă convieţuiau exemplar. Mai întîi, arătau cu toţii foarte bine. Oameni întregi, civilizaţi, îmbrăcaţi