Cînd a căzut Challenger eram în liceu. Ştiam despre navete mai mult decît despre Sfînta Scriptură (situaţie care s-a păstrat pînă azi) şi eram în stare să mă închin la o machetă a vehiculului spaţial ori să-l ve-nerez pe cel care ştia cîte tone forţă are tracţiunea unuia dintre motoarele principale. Îmi aduc aminte că vestea dezastrului, fiind una proastă, a căpătat un loc bun în jurnalele de ştiri ale epocii - vreo două minute, o veşnicie după standardele de atunci, o răsuflare abia, după cele de astăzi. Dar n-a fost numai televiziunea: revista Ştiinţă şi Tehnică, dacă îmi aduc bine aminte, a pus pe copertă fotografia navei explodînd şi l-a citat - fatalitate, e sigurul nostru cosmonaut şi astăzi! - tot pe Dumitru Prunariu. Vremurile erau atît de relaxate încît am putut petrece zile întregi întorcînd pe toate părţile detaliile catastrofei, împreună cu vreo doi amici - viitori astronauţi, ca şi mine, fireşte. Am scris apoi cîteva zeci de pagini de versuri pe care mi-e ruşine să le împart cu dumneavoastră astăzi, cînd şi mai puţini oameni se simt solidari cu cei care zboară decît în urmă cu 17 ani. Şi iată că povestea se repetă, pînă în detalii care trec de limitele coincidenţei - aceiaşi şapte astronauţi, două femei, un american de culoare şi un israelian, de data asta chiar cetăţean al statului evreu... Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc, mai ales că asta chiar e treaba celor care cred că Cel de Sus ne trimite semne aruncînd în aer nave spaţiale. Ci despre reacţia simplă a unui om deranjat de la film de veştile despre catastrofa din America. "Dom'le", spune omul la telefonul telespectatorului unei televiziuni, "mai terminaţi odată cu veştile astea cu racheta! Faceţi prea mult tam-tam pentru şapte oameni. Eu vreau filmul meu înapoi!". Pe vremea lui Challenger, probabil că l-aş fi trecut pe lista neagră a barbarilor, acolo unde stau cei care au ars bibliot