Tudor Caranfil este cel mai cunoscut critic de film român (îşi mai aminteşte cineva de Ecaterina Oproiu? poate doar CNC-ul şi festivalul DaKINO). Undeva între suceala autodidactului D.I. Suchianu şi cea a autodidactului Mircea Dumitrescu există Tudor Caranfil, rapel insistent al evidenţei că un critic de film, pentru a intra în vizorul opiniei publice, trebuie să fie un excentric - puţin apucat, puţin dus. T. Caranfil a avut şi o emisiune de televiziune, "Vîrstele peliculei" - care era cum era, dar măcar era (astăzi, în audiovizualul românesc, nu mai există nici o emisiune de cultură cinematografică pe canalele generaliste!). Pentru a pricepe suceala lui Caranfil-père, e suficient să vă spun că nu-l gustă pe Bresson, în schimb îl adoră pe Anghelopoulos, şi că nu-i plac Tarkovski & Spielberg, în schimb se dă în vînt după Alain Resnais şi Ioan Cărmăzan. Pas' de-nţelege ceva. Cu Tudor Caranfil (am tastat din greşeală "Caranfilm") am avut, pe la-nceputul anilor '90, un "en froid" serios. Motivul era zisa emisiune, plină de bune intenţii şi de o cinefilie clocotitoare, dar - tocmai din această cauză - anecdotic-vulgarizatoare şi kitsch; i-am sugerat atunci venerabilului critic - într-un articol publicat în LA&I care se chema, cam sub centură, "Vîrstele (înaintate) ale peliculei" - să lase baltă emisiunea, să se ducă-n Cişmigiu şi să joace table. Pe urmă, intrînd eu însumi în "branşă", m-am tot întîlnit (inevitabil) cu Caranfil - în special la festivaluri. Nu mi-a reproşat obrăznicia pînă de curînd, anul trecut la Cannes, cînd am avut o discuţie pe-această temă; i-am spus - şi o repet aici - că regret tonul (juvenil, "dat cu barda"... on connaît la chanson), dar că nu retrag nimic din acuzaţii. "Tudor Caranfil iubeşte Cinematograful, dar iubirea lui are iz de romanţă..." - scriam eu, aproximativ, acum 12 ani. S-a schimbat ceva? N-aş crede: Caranfil a rămas acelaşi p