Despre "oamenii mari"

şi steaua care te vede Cînd eram copil ne-alfabetizat, habar n-aveam ce înseamnă "destin" sau "soartă". La şcoală aveam să mă mai lămuresc: "soarta noastră fuse / crudă astă dată"; "ei doar au stele cu noroc / şi prigoniri de soarte"; destinul e "implacabil" (încep să consult dicţionarul şcolarului); oamenii întîmpină destinul prin "fatalism" (vezi ciobanul mioritic). Am învăţat încet-încet despre marii oameni care au avut, mai toţi, o "soartă tristă" sau "un crud destin". "Săraci marii oameni", mă gîndeam studiindu-le trăsăturile şi coarnele sau mustăţile puse de cîte un coleg din anii mai mari care se îndeletnicise cu treaba asta şi de la care moştenisem manualele. "Oamenii care au destin sînt morţi", îmi ziceam, uitîndu-mă la pozele unor scriitori. Numai dacă mor, după ce mor, oamenii au destin. Dar nu trebuie să fii un "mare om" ca să ai steaua ta, pe care n-o legam de destin - adică de Destin (ăla care vine la uşa lui Beethoven în Simfonia a IX-a şi face: ta-ta-ta-tammmm!). Era ceva să ai o stea mică şi strălucitoare (nu-ţi trebuia Destin - ta-ta-ta-taaammm!). Pe-atunci o mai căutai pe cer - nu ca s-o vezi tu, ci cu speranţa că ea ar putea să te vadă pe tine!

Se ajunge undeva, doar să mergi

cît trebuie... În adolescenţă, eşti somat din toate părţile să-ţi "croieşti" viitorul. Trebuie "să-ţi iei soarta în mîini"! Dar tu n-ai mîini pentru aşa ceva, nu vrei nimic, nu vrei să ajungi nicăieri. Încă n-ai dat peste fragmentul ăla din Alice în ţara minunilor pe care-l vei pune 20 de ani mai tîrziu motto uneia dintre cărţile tale (încă n-ai cum să ştii că vei scrie cărţi!): "- Vrei, te rog, să fii atît de bună şi să-mi spui în ce direcţie s-o iau ca să plec de-aici?/ - Asta depinde foarte mult de locul unde vrei să ajungi, zise Pisica. / - Nu prea îmi pasă unde ajung, zise Alice. / - Atunci n-are importanţă în ce direcţie o i