Nu cred în soartă şi cu atît mai puţin în noroc, deşi unii sau poate alţii ar putea spune că soarta nu este altceva decît consoarta norocului. Nu cred nici în întîmplarea din bine cunoscuta expresie "la/în voia întîmplării", şi mă mai gîndesc dacă vreau sau nu să cred în sinonimia "întîmplare - hazard", pe care DEX-ul ne-o livrează cu livrescă generozitate. Cred, în schimb, într-o anume necesitate. N-aş putea să ofer detalii despre ceea ce înseamnă acest anume. Totuşi, ar fi preferabil să nu se înţeleagă că este vorba despre o necesitate a-nume (= a-nomos), adică o necesitate fără de legi. Necesitatea de care vorbesc are legi situate dincolo de cele şapte tipuri de ambiguitate descoperite de William Empson. Şi mai are ceva: o rudă apropiată şi inconştientă, un copil teribil numit hazard obiectiv. În ceea ce (insistent) mă priveşte, hazardurile obiective au fost deja aruncate şi, într-un fel sau altul, ele continuă să se arunce asupra mea, în virtutea, de o virtuozitate imaculată, a unei necesităţi omniprezente. Hazardul despre care (se pare că) vorbesc a funcţionat şi în ziua cînd Simona Sora m-a sunat să îmi ceară un text despre soartă sau noroc. În ziua aceea făceam ultimele corecturi la un volum de poezie care se numeşte Sora exactă. Dacă îmi amintesc bine, Simona mi-a cerut să-i spun (exact) despre ce vreau să scriu: despre soartă sau noroc? Nu am ştiut pe moment ce să răspund, dar am promis că mă voi gîndi. Şi m-am gîndit: cum noroc nu (cred să) am şi la soartă nu prea mă pricep, am ales să scriu despre hazard obiectiv, mai exact despre o serie de întîmplări care m-au făcut să înţeleg nişte lucruri. Cum ar fi acela că saltul de la biografie la destin se face cu ajutorul credinţei că poţi ajunge, într-adevăr, pe drumul tău, că acel drum poţi fi chiar tu, că între tine şi el nu pot exista diferenţe mai mari decît acelea care se interpun între o persoană şi