Cine consultă legislaţia românească din domeniul culturii, elaborată şi adoptată în 2002, riscă să-şi piardă optimismul (dacă îl are) şi să cadă într-o stare depresivă. Experienţa este profund descurajatoare, întrucât duce la concluzia că în acest domeniu nu se face aproape nimic serios, sistematic, pe baza unei concepţii.
Puteam presupune că aşa stau lucrurile judecând după componenţa comisiilor de cultură ale Parlamentului şi după manifestările publice ale actualului ministru al culturii. În comisiile de cultură ale celor două camere legislative predomină persoanele care au o vagă (sau regretabilă) legătură cu viaţa culturală a României, ca Ion Dolănescu, Dumitru Bălăeţ, Lia Olguţa Vasilescu, Ion Solcanu, Eugen Nicolicea, Eugen Florescu sau Constantin Duţu (într-o ţară în care există Nicolae Balotă, Dinu Giurescu, Adrian Marino, Alexandru Zub, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu ş. a. m. d.!). Iar ministrul culturii, Răzvan Theodorescu, este primul dintre deţinătorii acestei funcţii de după 1989 care s-a declarat în mod public mulţumit cu bugetul (infim) alocat ministerului său, ca să nu mai vorbim de faptul că n-a protestat împotriva scandaloasei tentative a Guvernului de a deposeda Biblioteca Naţională de clădirea care i-a fost rezervată încă dinainte de Revoluţie.
Puteam presupune, deci, că astfel de prestatori de servicii publice în domeniul culturii nu se pot ilustra în activitatea de reglementare a funcţionării instituţiilor culturale, dar nu ne puteam închipui, totuşi, că ei pot da dovadă într-o asemenea măsură de superficialitate şi amatorism.
Practic, nu se elaborează o legislaţie coerentă, care să facă posibilă valorificarea resurselor de inteligenţă şi talent ale ţării şi punerea de acord cu viaţa culturală din ţările occidentale, ci se cârpeşte, de la o zi la alta, legislaţia existentă. Sunt şi numeroase i
