Fiecare carte semnată Mihai Dinu a marcat pînă acum o surpriză de proporţii: nici una dintre ele n-a semănat cu precedenta, fiecare a atacat un domeniu complet diferit, asupra căruia a proiectat o perspectivă de frapantă noutate. Dar cărţile sale esenţiale (Ritm şi rimă în poezia românească, 1986 şi Personalitatea limbii române, 1996) au în comun ceva important: ating excelenţa de la primele pagini, tind spre epuizarea domeniului şi se înscriu spontan în bibliografia de bază a ariei. Şi nu este vorba doar de bibliografia românească (ea e de obicei rapid rezumată şi depăşită), ci de bibliografia universală a temei.

Iată însă că o a treia lucrare esenţială a aceluiaşi autor a apărut de curînd: Chronosophia (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale, 2002, 356 p.). De data aceasta e vorba de o carte de filozofie în sensul larg al cuvîntului.

Există un model matematic în miezul fiecărei cărţi semnate de acest autor; mai discret în Ritm şi rimă..., modelul devine argument neechivoc al demonstraţiei în Personalitatea limbii române, ca şi în cartea de faţă. La o lectură superficială, formulele matematice (incontrolabile, pentru un nespecialist, precum semnatarul acestor rînduri) pot speria şi îndepărta pe cititor: ar fi păcat! Demonstraţiile, impecabile, se lipsesc pînă la urmă de suportul formulelor şi al cifrelor; iar dacă autorul le-a păstrat, a fost pentru ca adevărurile formulate în propoziţii şi fraze să fie susţinute prin argumente universale, reducîndu-se la minimum doza de speculaţie, inevitabilă în orice operaţiune critică.

Actuala monografie a timpului, ca entitate ontologică, epistemologică, etică, muzicală ori literară - ca entitate misterioasă, imposibil de fixat prin definiţii - mi se pare, înainte de orice, extrem de temerară. Nu doar din cauza imensei bibliografii consacrate problemei (impediment important, dat fiind faptul că Mihai Dinu are am