Criza unei societăţi (iar societatea românească tocmai trece printr-o criză profundă, a cărei rezolvare nu se prea poate întrevedea) este percepută mai acut de poeţi, cum susţinea şi Ileana Mălăncioiu într-un interviu, şi nicidecum de politologii avizaţi; nu e deloc un paradox dacă ştim cîte ceva despre sensibilitatea fiinţei poetice şi dacă urmărim, chiar numai la noi, atitudinile exprimate de poeţi. Cei mai pătimaşi publicişti s-au arătat a fi ei, cei de la care societatea nu a aşteptat, în general, decît lirismul, iar intuiţiile şi vocile lor de Cassandre melancolice s-au dovedit, de cele mai multe ori, exacte, conforme cu adevărul şi realitatea.

Ileana Mălăncioiu e una dintre aceste voci ce s-au făcut auzite şi înainte de ^89 şi după, cu o tenacitate de admirat, avînd curajul scriitorului care îşi doreşte să rămînă, cum spune undeva autoarea, "în slujba adevărului şi a cititorului".

Ileana Mălăncioiu şi-a asumat publicistica, ca şi poezia, de altfel, ca pe o "Călătorie spre mine însămi", al cărei temei este acela "de a rămîne un om liber şi după aşa-zisa noastră eliberare, cînd nevoia autointitulatei elite de a se încolona cu orice preţ după cineva mi se pare şi mai tristă decît încolonarea forţată de altădată".

Neliniştitor, nu?! Neliniştitor şi în acelaşi timp de neînţeles, cînd cei mai mulţi ştiu la ce poate duce "încolonarea".

"Cronica melancoliei", rubrica din "România literară" (şi titlul volumului de publicistică din 1998) semnată de Ileana Mălăncioiu, despre nevoia de a fi liber, vorbea în esenţă, despre exerciţiul neîntrerupt pentru a învăţa libertatea şi demnitatea, chiar riscînd să clameze "într-un pustiu".

Cartea intitulată A vorbi într-un pustiu după celebrul vers eminescian, continuă (1998-2002) "cronica melancoliei" dedicată de autoare în paginile "României literare" şi apoi în "Cotidianul" unei societăţi bulversate, făr