Duminica după-amiaza mă apucă toate angoasele copilăriei, panicile şcolarului că a doua zi e luni şi trebuie să ia totul de la capăt, că nici nu s-a omorît cu studiul, nici nu s-a odihnit, culpabil că nu s-a pregătit cum şi-a propus. Stau chircită pe canapea, ca pruncul strîns în burta mamei lui. Perdeaua este dată la o parte şi mă uit pe geam. Pe geamul meu mare şi frumos, termopanul cel de toate zilele şi nopţile, modern, amestec artificial de "plăcut" şi "util", de realitate apărată de diverse agresiuni: frig, zgomote, ţipetele vecinelor bătute de soţii lor întorşi de la cîrciumi, fără bani şi cu chef de scandal. Aurelian Octav Popa cîntă, divin, ceva din Purcell. Ascult acest Preludiu şi nimic altceva nu ajunge la mine. Nici zgomotul furtunii ale cărei mişcări le intuiesc însă în zbaterea crengilor. Văd cum urcă la cerul posomorît fumul de la coşul doamnei de vis-à-vis. Nu e vară şi nu o aud cum zbiară la telefon cînd vorbeşte cu "scumpi", "pisi"... Zidul este înalt, mîncat de timp, iar roşul cărămizii mă face să mă îndoiesc de secolul în care sînt. De ar fi numai zidul prăpădit al vecinei mele... E ora cea bizară: "entre chien et loup". Sau cum se traduce mai recent această expresie franţuzească, "între cîine şi lup". Sună telefonul. Şi sună, şi sună. De ce nu l-oi fi scos din priză? Sună insistent. Mă gîndesc că numai mama poate fi ca să-mi spună că fiul meu şi nepotul ei iar nu a mîncat nimic, că nu vrea să bea laptele. Am rugat-o să amîne cunoscutul anunţ după ora 18. De ce atîta zarvă pentru lucruri arhicunoscute? Poate a căzut şi eu, mamă ingrată şi comodă, nu sar repede să răspund, să-i vin în ajutor, să o liniştesc şi pe mama. Mă ridic şi mă îndrept spre telefon. În urechi mi se agită deja reproşurile, spuse cu ton strident şi precipitat, că ea se străduieşte din răsputeri cu acest copil, dar n-are nici-o vină că seamănă cu mine şi nu cu taică-său, că nu