Nu exista, pînă de curînd, nici o monografie consacrată formelor şi funcţiilor întrebării în limba română. Între atîtea alte goluri mai mult sau mai puţin inexplicabile, acesta se datora poate complexităţii subiectului, naturii sale interdisciplinare, greu de circumscris în limite strict gramaticale; multe direcţii şi şcoli lingvistice, mai tradiţionaliste ori mai tehniciste, au evitat temele de frontieră, considerate periculos de largi. Volumul recent apărut al Andrei Şerbănescu - Întrebarea. Teorie şi practică (Iaşi, Polirom, 2002) - îşi asumă riscurile, pe care le înfruntă plasîndu-şi în mod decis centrul de greutate în abordarea pragmatică. Aceasta domină - firesc - nu numai pentru că e una din direcţiile privilegiate azi, dar şi prin adecvarea la obiect: întrebarea fiind o componentă esenţială a dialogului, a interacţiunii conversaţionale. Cartea reuşeşte să adune şi să examineze cu rigoare ştiinţifică aspectele lingvistice fundamentale ale interogaţiei, avînd permanent în vedere relaţia întrebare-răspuns. Chiar alegerea termenului întrebare e semnificativă: studiul nu vizează doar structurile sau funcţiile interogative, judecate sub unghi tehnic, ci actul verbal, în diversitatea adesea deconcertantă a manifestărilor sale cotidiene. Desigur, perspectiva pragmatică serveşte la evitarea multor capcane, dar complică descrierea, neeliminînd nimic din ce e uman, comunicativ, ambiguu; vor fi deci studiate deopotrivă enunţurile care realizează funcţia specifică a întrebării, fără a avea şi structurile ei prototipice, "forma interogativă" (enunţuri declarative, imperative etc.; de exemplu "Parcă mai era ceva..."), ca şi structurile interogative prin care se realizează valori ilocuţionare diferite (acte de vorbire asertive, directive, expresive etc.; întrebări retorice, ordine - "N-ai plecat încă?"). De altfel, o surpriză a acestei cărţi e tocmai numărul extrem de mare d