Luciditate şi "cenuşiu" literar
Format la cenaclurile studenţeşti de dinainte de 1989, Cătălin Ţîrlea "promitea". Din păcate, după un debut bine primit de critică, prozatorul nu a mai evoluat. Ultima lui carte, Suburbanele Bucureştilor urmate de nuvela Fratele meu geamăn, confirmă această constatare.
În urma unei lecturi strangulate de imperativul autenticităţii, nu s-ar zice că lumea lui Cătălin Ţîrlea este recognoscibilă. Autorul se dovedeşte a fi conştient de un asemenea posibil reproş şi-şi reînnoieşte convenţia cu cititorul. În povestirea Un mister, centrată pe stranietatea apariţiei unui insuportabil miros de peşte într-un bloc confortul doi din cartierul Primăverii, scriitorul se întreabă cu o reţinută ironie: "Ştiu eu ce-o să zică-acuma cei mai cinici dintre voi. - Aţi văzut în Primăverii vreun bloc confortul doi...?!" Aşadar, numai cel care poate renunţa la "cinism" - în cazul de faţă, încăpăţânarea de a pretinde textului să transcrie, în nud, realitatea - va gusta din savoarea Suburbanelor... Realul este un pretext şi poate fi regăsit în măsura în care cioburile mai pot conserva, în parte şi "infidel", imaginea chipului reflectat în oglindă.
Dacă majoritatea povestirilor încep într-un mod cât se poate de simplu şi convenţional, se prezintă eroul şi unele date ale problemei care organizează conflictul, finalul este un adevărat abandon în mijlocul tabloului, fie straniu, fie burlesc. Ruptura bruscă a faliilor naraţiunii are menirea de a submina "cenuşiul" printr-o ironie camuflată. Această opţiune este mai de efect decât alternativa unor concluzii moralizatoare sau a unei banale incisivităţi. O lume fără destin, fără cap, promisiune a conservării cadrelor, continuă să existe nestingherită. Din acest punct de vedere, n-ar fi nepotrivită o demonstrare a tragicului din substrat. Ceea ce uimeşte în acest univers este sentimentul normalită
