Stimate domnule Lucian Raicu,
Încerc să vă scriu o scrisoare nu cînd, aşa cum mi se întîmplă uneori dimineaţa, aburit de cafea, sufletul mi se dilată brusc şi parcă zăresc ceva, nu ştiu precis ce, dar am senzaţia că aş putea comunica, aş putea bucura, aş putea să fiu iar viteaz şi pur printre cuvinte, ah, nu, nu, ci acum, după ce am cărat un frigider la gară, l-am urcat icnind în vagonul de bagaje şi-am înjurat din toată inima obiectul! "Umiliţi şi obidiţi", dar nu de oameni, de obiecte! Poate că de asta am încercat permanent, din răsputeri, să mă pun bine pe lîngă ele. O clanţă care nu vrea să se mişte decît cînd îi trăsneşte ei prin broască, un dulap ce scîrţîie oricît l-ai implora şi tămîia (şi eu l-am şi "lăudat" în scris!!), etc. ei bine, toate astea mă fac pilaf. Dar mai ales sînt contra şurubului! Şurubul e un despot absolut. Se strînge cînd vrea, se desface cînd nici nu te aştepţi. Şurubul, stimate domnule Lucian Raicu, cu ghiventul lui capricios!
Să continui deci, fără har, scrisoarea. O, de-aş avea o sfoară de moşie, un conac în ruină, cîţiva mesteceni şi-un samovar! Să-mi pun o haină uşoară, să-mi iau pălăria de pai şi puşca de vînătoare, să-nham o iapă calmă la şaretă şi, fluierînd prepelicarul, să plec la plimbare! Să mănînc somon şi batog, să joc biliard la o moşieriţă tînără şi văduvă, vecină îmbrăcată-n museline albe, trupeşă şi tandră, ahtiată după discuţii fine, dar ascunzînd în lenjeria-i intimă acel pizdoi pe care bănuiesc că-l au toate eroinele lui Turgheniev!
Sau să mă duc la zemstvă cu chibitca! Să beau o votculiţă cu substitutul de procuror şi cu comandantul cercului de recrutare! Şi s-o bîrfim puţin pe noua mareşăleasă a nobilimii! "Dar nurii Katerinei Inonovna?"
Am mai spus-o, beţia dumneavoastră este o iniţiere în delicateţe. Vreţi şi un argument? Unul ar fi că de la o anumită cantitate de vin
