Exact când terminam de scris acest articol, pe 12 ianuarie, profesorul Petronio se stingea din viaţă ca o flăcăruie suflată de vânt. Am dorit ca articolul să rămână la fel, şi nu să se transforme într-un necrolog, pentru că el era în primul rând elogiul unei extraordinare vitalităţi. (S.B.E.)

Giuseppe Petronio aş spune că este un "monstru sacru" al criticii literare şi în general al culturii italiene, dacă expresia nu ne-ar abate gândul spre starurile de cinema ci ne-ar răsuna în minte în sensul ei latin de apariţie miraculoasă. Pentru că Petronio este o minune, a naturii dar, în egală măsură, şi a făuririi omeneşti. Profesorul este un tânăr de 94 de ani: suie etaje pe jos, umblă neînsoţit, schimbă oraşe şi trenuri, îl afli ba la Roma, unde locuieşte, ba la Triest, unde îşi desfăşoară de ani de zile cea mai intensă şi implicată parte a activităţii, ba unde nici nu te aştepţi, prin peninsulă sau prin lumea largă. Petronio e în plină activitate creatoare, citeşte enorm, scrie cu măsură, participă la dezbaterile culturale cele mai miezoase din Italia, face parte din jurii literare, activează în asociaţii culturale etc. Mereu la curent cu noul, el cântăreşte acest nou cu o raţiune luminoasă, decantată de-a lungul unui întreg secol de iraţionalitate, şi îl adoptă, fără prejudecăţi, în ceea ce merită. Tinereţea aceasta nu este însă un dat ce se menţine de la sine, ci este o formidabilă construcţie de zi cu zi, durată cu voinţă şi încredere: profesorul Petronio nu mai aude de mult timp bine, dar, departe de a se resemna, poartă aparat acustic, păstrându-se astfel mereu conectat la discuţiile din jur şi la sunetele vieţii. Dacă îl prinzi moţăind, e semn neîndoielnic că discuţia şi-a pierdut intensitatea şi că lâncezeşte a plictiseală. Profesorul a început să nici nu mai vadă, dar un cristalin artificial i-a redat formele şi culorile vieţii, iar la el acasă, (în acea mi