Nu ştiu alţii cum sunt - poate unora lipsa de "evenimente" le creează frustrări - dar mie îmi plac reperele (de orice fel), îmi dau siguranţă şi mă reconfortează. Iată de ce îmi place să merg, la fiecare început de an, la "Zilele de la Solothurn", fiindcă aici totul funcţionează "ca ceasul" (elveţian desigur!) şi nu te aşteaptă nici o surpriză. Hotelul e mereu acelaşi (cochetul şi confortabilul "Astoria"), la Centrul de presă aceleaşi feţe zâmbitoare şi amabile, programul de filme e mereu acelaşi (desigur, filmele sunt altele) : filme elveţiene din anul tocmai încheiat (lung şi scurt metraje, ficţiune şi documentare, animaţie şi experimentale), producţii ale şcolilor de cinema, telefilme, retrospective & omagii, o cinematografie invitată (cea belgiană, în acest an) etc., etc. Orice mică modificare în program declanşază o avalanşă de comunicate de presă. Aşa se face că programarea anul acesta a Galei de deschidere a Festivalului luni seara, şi nu marţi cum se obişnuia de ani buni, a făcut obiectul a zeci de e-mail-uri trimise din timp tuturor invitaţilor. Ştiam deci, încă din septembrie trecut, că programul inaugural va conţine "o notă originală", cuprinzând (pe lângă alocuţiunile diverselor oficialităţi federale, cantonale şi locale) şi prezentarea filmului mut "Pane per tutti", cu acompaniament muzical live. Mărturisesc că această noutate m-a bucurat şi incitat deopotrivă, făcându-mă să consult enciclopedii şi dicţionare de cinema, pentru a identifica acest film despre care, lucru de mirare pentru precizia elveţiană, se specifica, doar, că îl are ca autor al imaginii pe Pio Corradi. Şi a fost prima zi a festivalului, luni 20 februarie, şi au fost discursurile introductive, inclusiv cel al directorului artistic Ivo Kummer care, regretând retragerea sponsorului principal UBS - Uniunea Băncilor Elveţiene (ubs!) - a anunţat că festivalul "merge mai departe" şi că anul a