Că teatrul românesc se află acum cu adevărat în criză, nu mai am nici-o îndoială. Se desfăşoară un joc periculos şi nociv artei şi creatorilor ei, un joc din care criteriile au fost azvîrlite. Non-valorile sau mediocrităţile au fost introduse în scenă pe uşa din dos şi amestecate, parşiv, cu cei care au ceva de spus la rampă. Deşi toată lumea din breaslă ştie bine care este adevărul. Şi aproape toată lumea tace. O mîzgă şi o mocirlă, întreţinute cu sîrg şi de unii cronicari sau critici de teatru, se întind peste fenomen. Strîmbăm din nas fără argumente în faţa valorii şi, din snobism, teribilism, complexe sau chiar din incultură, pur şi simplu, inventăm nume, pe care ni le subjugăm unei puteri doar de noi cunoscute, facem fixaţii şi poluăm viaţa teatrală cu impostură. Perseverăm chiar şi atunci cînd devenim conştienţi de greşeală, ca şi cînd ar fi dezonorant să-ţi recunoşti şi să-ţi asumi eroarea. Orgolii, vanitate. De pildă, eu. Am crezut, poate şi din disperare că totul se duce la vale, în cîteva nume ale generaţiei tinere de regizori. Asupra celor mai mulţi m-am înşelat amarnic. Sînt goi, bolovănoşi, îşi poartă teribilist o pseudo-libertate plină, în fond, tot de şabloane, altele, e drept, de incoerenţă şi lipsă de informaţie. Invitaţi la un dialog, sînt incapabili să-l poarte, să-l susţină, să-l nuanţeze. Sînt insolenţi şi nu sînt geniali. Sînt expuşi căilor bătătorite. Lor li se pare însă, vai, că au descoperit America.

Deşi Zidul Berlinului a căzut de atîţia ani şi informaţia circulă, tot mai puţin ne interesează ce se întîmplă "afară", tot mai puţin sîntem preocupaţi în ultimul timp să ne comparăm cu fenomenul teatral de anvergură, cu suflul lui, cu tendinţele momentului din Europa sau de aiurea. Asta se petrecea înainte cu aviditate, fiind singura şansă de a supravieţui în cultură într-un regim totalitar. Pentru foarte mulţi oameni de teatru pare